Octombrie

Capitolul VI

        Micul Lucas, pentru că așa îi pusesem numele celui mic, dormea fără grijă în brațele mele. Tocmai terminase o sticlă plină de lapte și adormise instant. Ceilalți erau și ei pierduți în lumea viselor și îl priveam cu drag, zâmbind. Am întins ușor un deget și i-am mângâiat fruntea, năsucul mic, obrazul fin și roz. Bineînțeles că îmi doream copii, dar nu acum. Poate pentru că nu eram sută la sută sigură că relația mea este ceea ce trebuie. Ceea ce îmi doresc.

        Am oftat, așezând puiul de om în pătuț. Oricât mi-aș dori, nu îl puteam obișnui în brațele mele mereu. Făcând asta, am observat led-ul telefonului meu pâlpâind și l-am luat, verificându-l. În cerculețul de la Messenger era poza unui bărbat care trăgea dintr-o țigară, învăluit în fum. Am apăsat pe el.

"Hei, sunt Andi. Vreau să îmi cer scuze pentru faza din bucătărie."

        Am citit de două ori mesajul, înainte să răspund:

"?"

"Scuze."

        Dar imediat apăru alt mesaj:

"Figuristo."

        Am zâmbit, fără să vreau.

"Arogantule!"

        Și am pus telefonul jos. Încercam să mă rezum la faptul că a fost un gest drăguț din partea lui și nimic mai mult.

***

        Adormisem de ceva timp cu veioza aprinsă și cartea în mână, care îmi căzuse pe piept, când am auzit ușa. Eram tolănită pe canapea, așteptându-l pe Dan. Mă anunțase printr-un mesaj că întârzie, însă ultima dată când m-am uitat la ceas era trecut de ora douăzeci și trei. Am privit ecranul închis al telefonului, pe care se vedea doar ora. Unu și douăzeci.

        M-am ridicat în fund, căscând și l-am privit cum intră, cu un buchet de flori în mână.

       - Ana, de ce nu dormi? Zâmbi el.

       - Asta am făcut până acum, am răspuns.

       - Dacă tot te-ai trezit, vorbi în timp ce se descălță și își puse haina pe cuier, am un buchet de crini pentru cea mai frumoasă iubită!

       - Mulțumesc, i-am primit, zâmbind. Cu ce ocazie?

       - Trebuie să fie neapărat o ocazie specială? Se umflă Dan în pene.

       - Doar întrebam, am ridicat din umeri și m-am dus în bucătărie, să caut o vază.

       - Sunt epuizat, se plânse el, în timp ce merse la baie și lăsă ușa deschisă. Ședința s-a prelungit, după aceea cei doi investitori străini au vrut ca să ieșim și să bem ceva și chiar nu puteam să îi refuz.

        Am ascultat ceea ce povestea în timp ce așezam crinii. Știam cât de importantă este munca lui nu doar pentru el, ci și pentru noi în general. Câștiga mult și de aceea ne permiteam tot ce aveam. Dar, aș fi preferat să își amintească și cât de tare am strănutat ultima dată când am primit crini și aceștia se deschiseră, o zi mai târziu.

        Am oftat și m-am întors spre el, zâmbind.

Andi

        Mă învârteam de nebun prin casă. Inima îmi bătea extrem de tare și aveam impresia că o să explodeze. Și așa era singurul zgomot pe care îl mai auzeam acum. Îmi pulsa în timpane. Eram transpirat pe spate și pe frunte, deși palmele îmi erau reci și simțeam că mi-e frig.

        O să mor. Sunt sigur că o să mor. O să îmi facă inima: "poc" și aia e. Sau, o să mi se spargă o venă care duce sângele la creier, de la atâta stres. Sau, o să îmi cedeze creierul!

        De ce?

        Nu știu!

        Pentru că, de ce nu?

        Habar nu am!

        Nu am explicații pentru toate stările care mă trec și m-am săturat de ele până în gât!

        Să mă lase odată în pace, ce pula mea!

        Am respirat adânc, cu ochii închiși. Nu aveam nevoie de ajutor specializat ca să îmi dau seama că aveam atacuri de panică. Uram stadiul în care mă aflam și mă simțeam mai neputincios ca niciodată! Mă luau pe nepregătite, când mă așteptam mai puțin. Prima dată a fost... groaznic. De acolo a pornit totul. Și de atunci... pe stradă, în magazin, în club. Credeam că sunt eu prost și îmi scapă ceva, că au legătură cu anumite locuri, cu anumiți oameni sau pur și simplu e pe bază psihică și se declanșează în momentul în care îmi amintesc de ceva anume.

        Nici asta.

        Pentru că mi-am călcat pe toate fricile la vreo două săptămâni după ce am făcut cea mai mare prostie din viața mea, care a dus la toate astea, și am mers cu niște tovarăși într-un oraș complet nou pentru mine. M-a luat panica și acolo.

        Dacă nu mi-aș fi strâns niște bani, nu știu cum aș fi trăit acum. Mama încerca să mă convingă să mă întorc acasă, dar știam că doar îi voi fi povară. Avea acum pe cineva, după mult timp ce tata plecase fără a lăsa măcar un bilet în urma lui, și merita ca să fie fericită. Era fericită, o vedeam cum radiază când o vizitam. Și eu am muncit câțiva ani împreună cu alți câțiva băieți. Aveam o afacere mică și profitabilă, toate mașinile după care întorceau oamenii capul prin oraș erau făcute de noi. Am fost primul care a plecat.

       Și în ultimul timp, trăiesc din economii. Oricum nu consum prea mult, dar încă sper că totul va reveni la normal. Că îmi voi primi vechea viață înapoi.

        Când îi spusesem Emei că ceva nu e în ordine cu mine, mi-a trântit un: "îmi pare rău", apoi a luat situația peste picior. Am lăsat-o baltă și am continuat să trăiesc de pe o zi pe alta, în aceeași rutină.

        Stagnez. Asta fac. Singura mea ocupație în momentul de față este mașina fraierului și...

        Cam atât.