Şi ți e dor. Ți e atât de dor încât ai vrea ca tot dorul să l arunci în mare.. Să se piardă printre valurile ascuțite, să se izbească de stâncile reci si umede, să se piarda în vântul ce şuieră uşor printre ramurile copacilor golaşi. Uneori îți doreşti să fugi. Să fugi atât de tare încât sa iti fie pierduta urma pentru totdeauna. Alteori ți e frică. Ți e frică de singurătate. Ți e frică, ca într o zi, toți cei la care ții să te abandoneze când ai mai mare nevoie de sprijinul şi afecțiunea lor. Uneori vrei sa plangi. Să plângi râuri întregi doar pentru a îneca amintiri, sentimente, trăiri. Uneori ai vrea să speri. Să speri la lucruri mai bune care ți s ar putea întampla. Să speri că indiferent de ce s ar întampla, sa ții în continuare capul sus şi privirea ațintită spre cer. Uneori, pur şi simplu ai vrea să uiți. Să uiți acele persoane care odată ți au făcut mai mult rău decât bine, care au distrus şi cea mai mică fărâmă de speranță.
