Poveste fara poveste " Intr-o zi, aparent banala numita a doua zi a săptămânii cu trei ceasuri ca noduri energetice, șase călători au facut popas la aceeasi crâșma pentru a-si odihni visurile spre noi perspective, mai mult sau mai putin egoiste, mai mult sau mai putin interesante, mai mult sau mai putin clar definite. Nu dupa multa vreme, simțind ca nu mai este vreme sa zăbovească, si-au fixat coordonatele pe busola interioară si s-au îndreptat spre locul care ii chema ca un magnet. Doi călători rătăciți in unde asemănătoare au urmat același drum. Au mers pe axa timpului cale de cateva ore. Amândoi știau ca destinațiile nu coincid, fiecare avea itinerariul lui, dar se bucurau de drumul străbătut impreuna, de cântecul păsărilor, de lumina stelelor si de liniștea pustiului. In drumul lor, au adăpat asinii si cămilele si au poposit la Mecca, apoi, undeva intr-un ținut înalt care semăna cu acoperișul lumii. La final, si-au dat binețe, si-au multumit unul altuia pentru tovarasie, si-au luat la revedere, si fiecare, in scurta vreme, a ajuns la cabana-cochilie. Fatima se uita atent prin Ocheanul ei ce pătrundea pana in baierele pamantului si a vazut un scorpion călcând nisipul fin al desertului. Putin mai departe, nu foarte departe, dar destul de departe de desert, insa tot pe nisip călcând, un rac mergea spre apa marii. Voia sa se lase in leganarea talazurilor îmbietoare ale albastrului adânc. Găsise el o oglinda a nisipului-desert si parca se văzuse oglindit intr-insa. Aspectul înșelător de asemanator al scorpionului il făcuse pe rac sa creada ca sunt rude îndepărtate: amândoi clești, amândoi coada, amândoi trup segmentat. Dar nu, scorpionul avea veninul, ascuns bine in telson. Crustaceul de apa, a simțit insa, căci era înzestrat cu al șaselea simt, ca unele vibrații care intrau in sfera lui nu erau conforme cu cifrul de la poarta de acces. Oare de ce acea ființa care crezuse ca seamănă cu el, nu ii spusese:"-Nu-ti sunt frate, dar ma tem ca daca ti-as spune cum sunt, vei pleca." Racul s-a întors spre mare si a înotat linistit printre corali, căluți-de-mare, stele-de-mare si a ajuns la meduzele cu clopotele verzi. Intrat ca prin oglinda in mântuit azur, a putut întoarce privirea si a vazut marele desert. Ce ciudat! Iată scorpionul, tocmai se bucura de o prada cu care se hrănea. Părea ca o devorează, in ascuns, pe graba si se temea sa nu fie vazut, desi nimeni nu il deranja sau ameninta. Si scorpionul, dupa o masa copioasa, se gândea la rându-i? "Am întâlnit, intr-o seara un rac, care, părea ca imi seamănă. Ne-am arătat cleștii, trupurile segmentate si cozile! As fi vrut sa ii las un ghem de ața, ca atunci cand pleacă sa stie sa se si întoarcă, dar mi-am adus aminte ca am lăsat tot ghemul de ața la Ariadna si nu am avut curajul sa ii spun !"Scorpionul știa ca are venin si se poate apăra. Ii placea sa nu epateze cu arma lui secreta. Strălucea in soare si lumea ii admira stralucirea, neștiind ceea ce poate nici el nu voia sa se stie. Ar fi vrut el sa spună mai multe, dar se abtinea, se mustra apoi in ganduri pentru neputința de a vorbi. Racul, insa, știa despre sine ca nu are arme secrete, ca nu are venin care sa fie implantat printr-o mișcare de semicerc-pe deasupra capului victimei tocmai cand aceasta nu se aștepta sau cand era in hora mirajului prada-prădător, dar știa ca, demult, isi lăsase inima in grija unor slujitori, care au stropit-o cu praf de impietrire. De atunci trăia numai cu inima din cap care era mai puternica decât orice unda vibrationala si care il ghida mereu spre calea fără de pericole, era glanda lui pineala. De aceea, racul s-a îndreptat linistit, calm, precaut, cu mersul inapoi spre adâncul marii. Acolo a găsit peștera lui Anibalector. Nu s-a speriat deloc de munții de oase si nici de ființa cu înfățișare odioasa, insetata de verbul "a sti"! A ales o carte cu un print, unul mic, care călătorea si s-a apucat de citit. I-a placut povestea cu vulpea si cu prietenia, cu responsabilitatea care apare odată cu Îmblânzirea , cu mândra floare, cu galbenul grâului. Si a adormit."
