Iubind Întunericul |Finalizată|

Capitolul 19-Angel

                                           

,,Domnul Distracție știe să bată?"

___

        — Dumneavoastră mai doriți ceva? întreb ochelaristul notând în același timp comanda fetei de lângă el.

        — Nu mulțumesc, îmi răspunde acesta, eu afirmând din cap și plecând imediat.

      După ce am plecat ieri de la școală, am venit direct la restaurant și am cerut un avans de salariu și încă câteva ore în plus. Mai bine zis, am implorat un avans. Norocul meu este că Adreass, șeful meu, este foarte mărinimos când vine vorba de sănătatea surorii mele. Și da, este Adreass, nu Andreas. Cu doi de ,,s". Numele său a fost pus de bunicul său înainte de a muri, atunci când mama sa era gravidă cu acesta. Așa mi-a povestit el.

       Adreeas este un om foarte milos. Are în jur de 45 ani, iar eu îl consider ca pe tatăl meu. Ironic nu? Persoana datorită căreia sunt aici nu și-a arătat niciodată fața, iar o persoană străină, a avut grijă de mine și de Anastasia în timpuri disperate. De fapt, nu un străin. Tatăl meu. Pe el îl consider tatăl meu și asta nu doar fiindcă m-a ajutat financiar mai mereu când aveam nevoie maximă. Îl consider tatăl meu, fiindcă atunci când simțeam că cedez, când simțeam că clachez și că tot ce vreau e să pierd contactul cu realitatea, el îmi zâmbea cald și îmi spunea cele mai dulci cuvinte pe care le găsea prin minte in momentul respectiv. Și încă o face. Mi-a fost mereu alături, iar tot ce știu este că, pe lângă Anastasia, Adreass este o persoană apropiată sufletului meu.

    
      — Salată cu pui la masa 26, îi spun eu colegului meu de muncă, acesta dându-mi comanda pe loc.

       O iau și i-o duc imediat fetei de lângă ochelarist, care judecând după felul în care arată, pare a fi fata lui.

       — Poftim, zâmbesc citeț și aștern comanda pe masa îmbrăcată într-o față roșie ca sângele proaspăt stors.

       — Mulțumesc, îmi replică bruneta politicos.

      Înaintez apoi spre masa următoare și sincer, în momentul în care văd cine sunt clienții respectivi, îmi vine să îmi dau cu o tigaie peste cap.

      Mateo și prietenii lui stau și se uită la mine, zâmbind triumfător spre indignarea mea. Ei sunt mereu băieții care nu mă lasă în pace și care găsesc o deosebită plăcere în a mă enerva și în a-mi face avansuri.

       — Măi, măi. Ce avem aici? întreabă unul dintre maimuțoi lui Mateo, eu abținându-mă cu greu să nu îmi dau ochii peste cap.

      — Ce doriți să comandați? întreb eu cât mai politicos, nebăgând de seamă replica enervantă a lui Newt.

      — O puicuță te rog, spune Mateo fără pic de bun simț. Ia stai... avem deja una, continuă el și apoi îmi face cu ochiul.

      — Iertare, nu avem așa ceva în meniu, îi răspund eu, iar toți par surprinși de îndrăzneala mea.

      Nu mai am chef de absolut nimic. Tot ce vreau acum este să le iau comanda idioților ăstora și să mai stau vreo două-trei ore. După aceea, va trebui să îmi adun toți banii și să îi dau înapoi suma împrumutată lui Giuseppe. Nu vreau în niciun caz să mă gândesc ce i-ar putea face surioarei mele dacă nu i-aș înapoia banii.

       — Atunci aș vrea niște bulan—adică pulpițe, spune Mateo apoi își retrage cuvintele intenționat, pentru a crea o atmosferă amuzantă.