Dincolo De Unde Apune Soarele

1. În ziua în care...

Alerg să prind prostia aia de autobuz.
Îl văd.  Oprește, oamenii urcă.

-STAAAAAI!, urlu eu către șoferul dement.

Acesta plecă , deși mă văzu că vreau să urc. Și-așa și-a luat înjurături cât pentru toți strămoșii.

Autobuzul trece pe lângă mine, eu uitându mă obosit de la alergătură la geamurile acestuia, ocupate de fețele hidoase ale băbăciunilor.

Mă strâmb scârbit de aroganța unui șofer  tâmpit și merg mai departe.

Telefonul îmi sună.

La naiba, șoptesc eu răspunzând.

- Ok Ești cel mai terminat și prost!

- bine, răspund sec.

- atât ai de zis? Cât de insensibil! Mi-ai promis omule! Unde ești?

-Amber...,spun enervant. Doar taci din gură că vorbești mult și prost.

-Ești tâmpit rău omu....

- nu-mi amintesc să-ți fi promis ție ceva! Nu mai abuza de bunătatea mea!, mă răstesc la ea.

- Bine,bine Oliver, spune închizându-mi.

LA NAIBAAAAA! , urlu și arunc cu telefonul într-un stâlp.

Inspir adânc cu ochii închiși.

Mă duc să-mi ridic telefonul în speranța c-o să mai funcționeze.

Îl ridic și observ cum o spărtură de pe ecran desparte dramatic poza cu mine și Amber , separându-ne unul de celălalt.

Poate ăsta e sfârșitul nostru. Sau sunt eu prea prost.

Oftez.

Îmi continui drumul plictisit. Oricum nu voi ajunge la timp la prezentarea ei idioată.  Dacă nu s-ar fi băgat în activitățile alea caritabile...sau dacă tâmpitul ăla de șofer ar fi oprit... nu s-ar fi întâmplat asta.

E numai vina... ah! M-am săturat să fac ce vor alții. Mai ales ce vrea Amber.

*

E ora 4. Mă uit prin gratiile porții la locul unde s-a ținut prezentarea acum 2 ore.

Aia e.

Îmi deschid telefonul s-o sun dar ceva mă opri. Am dat enervat de situație cu pumnul în poartă, ceea ce a cauzat un zgomot destul de puternic.

Urăsc viața asta.

Mă întorc pe călcâie să plec către casă.

La câteva străzi distanță se aflau mașini de poliție și ambulanțe .

Din lipsă de ocupație m-am apropiat să văd ce nenorocire s-a mai întâmplat.

Oameni panicați, doctori, țipete.

Un accident, șoptesc eu văzând 2 mașini distruse de-a binelea .

Am trecut de toată agitația aia parcă controlat de cineva.. către o mașină albastru închis .

M-am aplecat și am văzut cum niște șuroaie de sânge invadau asfaltul.

Am ridicat o bucată din tablă de la mașină,  reușind să văd un cadavru.

O fată.  Păr castaniu, sânge,  cu fața desfigurată.

Atenția mi-a fost captată de mâna ei care stătea parcă neatinsă de tot impactul,  lângă capul ei.

Un accesoriu m-a făcut să mă uit mai atent. O brățară cu ...

Dumnezeule.

Dacă până în momentul ăla nu m-am gândit deloc la ea... deloc la siguranța ei... în clipa aia am simțit cum realitatea mă lovește din plin.

Am fost îndepărtat de către polițiști de lângă corpul suav al lui Amber Grant.

Am urlat cât m-au ținut plămânii. Nu poate fi adevărat. Ea nu poate fi Amber.