I'm dead (#ID 1)

24. Ritualul

Maya

Tavanul devenea din ce în ce mai interesant.

Gabriel Fray, asasinul si tatal meu biologic - încă procesam informaţia asta -, mă îndemnase să port o discuţie tată-fiică cu el. Răspunsul la această propunere a fost o ignorare completă. L-am lăsat să aştepte, în timp ce eu studiam împrejurimile. Cel mai amuzant lucru era, însă, că el chiar se aşteptase să vorbesc cu el. Nenorocitul.

-Deci nu ai nimic de împărtăşit cu mine? a întrebat el ceva mai târziu.

Nici măcar n-am scuturat din cap. Nu voiam să-l mai privesc. În adâncul meu fierbea o furie mult prea copleşitoare care s-ar fi transformat în fapte sângeroase dacă l-aş fi privit. 

Avea de gând să mă transforme înapoi în starea umană... mă rog, de vrăjitoare - ceea ce-mi şi doream, însă aveam să fiu nemuritoare. Ce însemna asta? Presupunând că Christian ar fi acceptat situaţia, cum ar fi fost peste câţiva ani? El avea să îmbătrânească, iar eu să rămân o copilă de şaisprezece ani, exact ca în ziua în care a fost asasinată. Mi-am scuturat capul, neputând să-mi imaginez. 

-Realizezi că starea ta este oricum critică, nu?

Am înghiţit în sec. Iar vorbea ca şi cum ştia exact la ce mă gândeam. Ca şi cum ştia orice se putea şti despre mine. Ca şi cum...

-Multă lume după ce moare nici nu mai are pretenţia să rămână ca fantomă şi să şi aibă cu cine să interacţioneze, adăugă el cu nonşalanţă. Tu te bosumfli că, după ce că o să fii din nou în viaţă, după ceva timp iubirea vieţii tale, îşi dădu el ochii peste cap, nu va arăta la fel de chipeş ca tine. 

Furia începu să clocotească în adâncul meu. Ştiam că avea într-o anumită măsură dreptate, însă o făcea intenţionat, ca să mă facă să uit de alte părţi ale situaţiei mele. Şi nu aveam să le uit, pentru că mă învăţasem minte.

Mi-am coborât privirea spre el, şi puteam să jur că aveam flăcări în privire.

-Cum... cum să mă simt norocoasă că o să revin la viaţă, când tatăl meu este cel ce m-a omorât în primul rând!? Vrei să le mulţumesc Cerurilor că tatăl meu biologic e un nenorocit de vrăjitor nebun după putere în stare să-şi omoare propriul copil? Mai du-te dracu'!

Gabriel izbucni în râs. Am continuat să mă uit urât la el, pe măsură ce picioarele mele luau singure comenzi de la creier. Pumnii îmi erau încleştaţi, iar dacă încă îmi bătea inima, acum ar fi bătut mai ceva ca la un maraton. Unghiile îmi intrau în carne, dar nu mă mai durea nimic... din cauză că eram o fantomă... din cauza lui.

I-am dat un pumn. Direct în faţă.

Nu căzu de pe scaun, ceea ce nu mă miră, însă tot mă simţeam capabilă să mut munţii din loc. L-am mai lovit odată.

Gabriel Fray râdea cu lacrimi.

Uşa se deschise larg şi-i făcu loc lui Evelyn să intre, cu o expresie terifiată pe chip. Era urmată de mai multe gărzi de corp, care însă se opriră când Gabriel strigă la ei.

-De ce naiba aţi intrat? 

-D-domnule, a spus unul dinte ei. Ne-am speriat... am crezut că sunteţi în pericol.

Din nou, Gabriel râse, întorcându-se spre mine:

-Deşi cam neîndemânatică, să ştii că eşti destul de bună... mai ales dacă i-ai speriat pe ăştia.

Am clipit. Pumnii încă îmi erau strânşi la maxim, iar maxilarul încleştat, însă am hotărât să dau înapoi. Nu voiam să atrag şi mai mult atenţia. Trebuia doar să-mi dau seama cum să scap de acolo,