Marko

Capitolul 16

,,Lacrimile mele nu au stins focul pe care l-ai aprins și l-ai lăsat să ardă toată pădurea din sufletul meu."

Ușa de la intrare se deschide și Marko pășește înăuntru cu un zâmbet larg pe față, radiind o fericire care mă surprinde. Nu am idee de la ce provine acest optimism, dar mă bucur să-l văd atât de vesel.

— Bună dimineața din nou, iubito! îmi spune Marko, intrând în bucătărie. Mă învăluie într-o îmbrățișare caldă și îmi sărută ușor gâtul. Cuvântul „iubito” îi captează privirea într-un mod atât de sincer și strălucitor, de parcă l-ar spune pentru prima dată. Nu aș vrea să-i iau acest drept și să-l dezamăgesc.

Există oameni care, atunci când îți vorbesc, te privesc cu o privire goală și distantă, fără să transmită nimic. O privire seacă, care nu face altceva decât să amplifice tăcerea dintre voi. Apoi sunt aceia care te privesc atât de adânc încât te copleșesc, te fac să uiți cuvintele și să te simți mic și vulnerabil. Dar există și oameni a căror privire te face să te simți acasă. În ochii lor găsești liniște și căldură, un sentiment de confort care te face să vorbești liber, fără teama de a fi judecat.

Îmi plac oamenii care știu să te privească cu adevărat.

— Bună dimineața! am zis, zâmbind. Am pregătit cafeaua. Vrei să stăm să o bem aici sau preferi să ne grăbim spre liceu? E destul de devreme și, având în vedere stilul tău de condus, cred că nu ne va ajunge timpul să o savurăm în mașină.

— Avem destul timp să ajungem la liceu, nu te îngrijora. Și ce vrei să spui cu „având în vedere stilul meu de condus”? Atât de groaznic îți pare că mă descurc la volan?

Marko vorbește cu o modestie calculată. Știe cât de talentat este la condus, dar nu îmi scapă faptul că viteza lui poate fi un risc.

În ciuda plăcerii mele pentru viteză, am o teamă profundă din cauza accidentului în care mi-am pierdut părinții. Această experiență mă face să fiu extrem de precaută atunci când sunt în mașină. Marko, însă, pare că nu își dea seama de pericolele vitezei. Cu toate că are reflexe și precizie remarcabile, uneori se lasă purtat de adrenalina câtorva curse câștigate și de încrederea pe care le-a câștigat.

— Ești cel mai bun și știi asta, așa că nu te mai lăuda singur, îi zic cu un zâmbet.

— Dar nu am câștigat singur... ultima cursă a fost posibilă și datorită ție, pentru că ai fost acolo, așteptându-mă, mă asigură el cu o sinceritate care mă încălzește.

— Ai fi câștigat oricum, răspund eu, zâmbind și dând din cap.

— Nu contează. Pentru mine a însemnat foarte mult că ai fost alături de mine. Am simțit că tu ai fost îngerul meu păzitor. Atâta timp cât te-am văzut la linia de finiș, am știut că nimic rău nu mi se poate întâmpla, zice el cu un ton plin de emoție.

Îmi dau seama că, în acele momente de intensitate, prezența mea a avut o importanță uriașă pentru el. Îi ofer un zâmbet cald, simțind cum dragostea și admirația lui mă îmbrățișează. În ciuda tuturor temerilor și dificultăților, aceste momente de sinceritate și conexiune îmi aduc un sentiment de liniște și împlinire.

Fiindcă Marko mi-a spus că am devenit „îngerul lui păzitor”, simt că e momentul să îmi asum acest rol și să îl protejez cu adevărat. Vreau să îi spun ce am auzit ieri, când se discuta despre niște bătăi după ce am ieșit din liceu. În acea seară, el și gașca lui erau adunați lângă mașină, discutând cu nervozitate despre niște oameni. Nu am înțeles pe deplin despre cine era vorba, dar tonul lor îmi sugera că intențiile lor nu erau tocmai pașnice.