DAR NOI

Capitolul 8

Îl las în cameră singur, vrând să citească liniștit.

"Lui Ethan nu îi e foame." Spun eu de pe scări.

"Ba te rog spune-i să vină. Să ne așezăm toți la masă și să mâncăm." Spune tatăl lui cu o voce schimbată. Nu am auzit niciodată tonul acesta la el. Desigur că nu l-am auzit, doar îl cunosc de câteva zile!

"Dar a.." Mă întrerupe.

"Joe, te duci sau mă duc eu?" Se vede clar că e puțin nervos.

"Mă duc eu." Mai bine mă duc eu decât să înceapă să se certe cu tatăl său dis de dimineață.

Bat la ușă și intru, acesta dându-și ochii peste cap.

"Ce mai e?" Oh, îmi pare rău că l-am deranjat pe domnul Ethan vrând să intru în camera mea.

"Dacă nu vii, te vei certa cu tatăl tău. Nu părea în apele lui." Îi zic iar acesta închide cartea zgomotos.

"El niciodată nu e în apele lui. Să vină aici și să-mi bage mâncarea pe gât. Nu are de cât." Mă uit la el, crezând că glumește dar el chiar vorbea serios. Nu știu de ce își urăște atât de mult părinții, dar voi afla mai devreme sau mai târziu, cu siguranță.

"Ethan, te rog, chiar nu vreau să văd cum vă certați voi doi. Bagi doi cartofi în gură și vii înapoi." Își dă ochii peste cap și se pune mai confortabil în pat.

"Mulțumesc de ajutor, Jeoline, dar nu am nevoie de sfaturile tale. Fac ce vreau și mănânc când vreau. Nu sunt obligat.".

"De ce ești atât de încăpățânat?" Ridic puțin tonul la el iar acesta se uită cu o expresie neutră la mine.

"Dacă nu vreau să fac ce vrei tu sau oamenii ăia, înseamnă că sunt încăpățânat? Dacă eu ți-aș fi spus să rămâi în pat cu mine iar tu nu voiai, însemna că ești încăpățânată?".

"Nu, normal că nu." Ne uităm reciproc unul la altul până când aud niște pași grei venind spre camera mea.

"Ție chiar nu ți-e rușine, Ethan Williams?" Strigă tatăl său după ce intră în cameră.

"Ar trebuii să-mi fie rușine de faptul că nu mi-e foame?" Spune acesta calm, dar degeaba, am simțit tesiunea dintre ei doi de când a pășit tatăl său în cameră.

"Măcar dacă aveai bunul simț să vii la masă și să stai cu noi. Oamenii aștia ne-au primit în casa lor cu brațele deschise!" Se apropie de Ethan, care acesta stătea încă pe pat, dar se vedea clar că era încordat.

"V-au primit în casa lor pentru că nu aveau încotro. V-ați îmbătat de abia mai puteați sta în picioare, normal că nu vă putea lăsa singuri." Spune Ethan iar tatăl lui începea ușor ușor să scoată flăcări pe nas.

"Ne faci familia de râs! Uneori mi-e greu să cred că ești făcut de mine." Poftim? Tatăl lui chiar a spus așa ceva? Ethan nici nu mă lăsă să mă șochez de situație, că îl apucă de gulerul aranjat al tatălui său.

"Voi faceți familia de râs! Voi v-ați îmbătat aseară ca niște bețivi de la colțurile străzii!" Spune Ethan abținându-se din a da în domnul Michael. Era roșu, venele accentuându-i-se pe cap, mâini și gât.

"O îmbătare se uită, dar faptul că te-ai născut tu, niciodată!" Ethan închide ochii, dându-i un cap în gură tatălui său. Îmi e milă de el. Cred că cu asta se confrunta în fiecare zi.

Ethan îl lăsă pe tatăl lui în cameră, luându-și geaca, îndreptându-se spre ieșire. Aleg să fug după el. Mai bine îl torăi la cap și mă cert cu el, decât să bea sau să se drogheze. Nu sunt cine știe ce prietenă, ba chiar nici nu știu ce sunt pentru el, dar dacă aș avea asemenea certuri cu familia mea, sigur aș vrea să fie cineva alături de mine. Oricine.

Se îndreaptă spre mașină, acesta neștiind că vin după el. Îmi vede reflexia în ușă și se întoarce.

"Ce dracu' mai vrei și tu?".

"Vin cu tine." Îl șochez pentru o secundă, dar revine iarăși la expresia lui nervoasă.

"Nu, nu vii.".

"Nu-mi spui ce sa fac." Spun și intru în mașină. Acesta dă cu pumnul în capotă, și se îndreaptă spre locul de șoferi.

"Dacă mă întrebi ceva, o să te arunc din mașină." Spune iar eu dau din cap, îmi pun centura iar imediat pornim la drum.

"Ă, Ethan?" Ieșisem de pe autostradă, ceea ce mă făcea să mă panichez puțin. Puțin cam mult.

"Vreau să merg în singurul loc care mă poate liniștii. Nu mai avea alte filme în cap." Spune iar eu îmi las capul pe geam, uitându-mă în continuare la drum.

Adormisem. Nu știu cum, dar adormisem, și din nou într-o postură deloc confortabilă.

"Trezește-te, am ajuns." Mă atinge puțin pe umăr și iese din mașină.

"Wow! Ce pădure frumoasă!" Chiar era frumoasă. Avea niște copaci uriași și miroasea groaznic de bine a aer proaspăt. Nu am mai simțit un așa aer de ceva vreme.

"Nu am venit aici ca să ne uităm la copaci. E o potecă care duce spre o cabană. O să stau până mâine dimineață aici." Luând-o înainte.

"Stai, și cu mine cum rămâne?" Îl întreb în timp ce mergeam prin pădure. El uitându-se în față cu mâinile în buzunarul pantalonilor.

"Tu stai cu mine." Clipesc de mai multe ori și mă uit la el.

"Tu vorbești serios? Bunicul se va îngrijora!" Se oprește din drum și se uită la mine.

"Tu ai ales să vii cu mine." Spune iar apoi își contină drumul.

"Da, dar nu mă gândeam că vrei să stai până mâine într-o pădure.".

"Tu ai ales.".

"Măcar am semnal?".

"Nu știu, încearcă." Îmi caut telefonul în buzunare dar nici vorbă de el. Măcar îl luasem? Nu..La naiba!

"Ai telefonul la tine?".

"Nu. A rămas acasă la mine." Am încurcat-o!

"Chiar nu mă poți duce înapoi? Te rog!".

"Singura opțiune e să te duci pe jos. Acum, e alegerea ta." Spune și zâmbește ieșind la iveală imediat gropița din obrazul său stâng.

•••

După câteva minute bune de mers, ajunsesem la cabană. Spre mirarea mea era foarte mică. Mult prea ca să pară că sunt două paturi în ea. Mă uit la el iar acesta zâmbii, parcă îmi citise gândurile.