Ion de Liviu Rebreanu - rezumat
GLASUL PĂMÂNTULUI
Capitolul 1
Romanul debutează prin descrierea drumului către satul Pripas, „pitit într‑o scrântitură de coline”, lângă orăşelul Armadia; „La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare.”. Intrând în localitate, se vede mai întâi casa familiei învăţătorului Herdelea, „tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu uşa spre uliţă şi cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare şi dojenitoare.”.
Este vară, iar la hora duminicală, „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşează în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire.”.
Ion, flăcău din sat, fecior al lui Alexandru Pop, zis Glanetaşu, şi al Zenobiei, o curtează pe Ana – fiica lui Vasile Baciu – având în priviri „un vicleşug neprefăcut”; retraşi într‑o livadă, Ana se plânge de intenţia tatălui ei de a o căsători forţat cu George al lui Bulbuc. Referitor la sentimentele flăcăului, naratorul arată că „Nu‑i fusese dragă Ana, şi nici acuma nu‑şi dădea seama bine dacă i‑e dragă. Iubise pe Florica [fiica văduvei lui Maxim Oprea] şi, de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri, şi case, şi vite multe…”.
La horă se iveşte şi familia învăţătorului Zaharia Herdelea (soţia lui, Maria, fiică de ţăran care „pentru că umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s‑a măritat cu un învăţător, se simţea mult deasupra norodului”, Laura, fiica lor, băiatul, Titu, lipsind doar cealaltă fiică, Ghighi, mezina familiei), însoţită de preotul Ion Belciug. Aceştia privesc cu oarecare condescendenţă spectacolul, doar Titu intrând în vorbă, degajat, cu prietenul său, Ion.
Pentru că George îl informase pe Vasile Baciu despre întâlnirea din livadă a fiicei sale cu Ion, părintele înfuriat, şi beat pe deasupra, îl atacă fizic pe acesta din urmă, după despărţirea celor doi tineri, reproşându‑i faptul că, deşi este sărac, o vrea pe fiica lui de soţie, dar intervin ţăranii şi îi despart.
Bănuind cui s‑a datorat incidentul, Ion îl va agresa pe George în cârciuma satului, sub pretextul că acesta nu voia să plătească lăutarii, după cum se angajase, deoarece fuseseră reţinuţi o vreme de Ion, spre a‑i cânta lui şi prietenilor săi. Iubitul Anei câştigă în confruntare după ce, odată mutată bătaia în uliţă, puse mâna pe un par smuls din gard şi „croi pe George peste spinare”, lăsându‑l prăbuşit de durere, în buruienile de pe marginea drumului.
Capitolul II -Zvârcolirea.
Dis de dimineaţă şi bucuros de muncă, Ion porneşte să cosească „o fâşie lungă şi îngustă, de vreo trei care de fân. Atâta mai rămăsese din livada de douăsprezece care ce mersese până‑n Uliţa din dos şi care fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu încetul Glanetaşu îl tot ciopârţise… Îi cam plăcuse bătrânului rachiul, iar munca nu prea îl îndemnase. În tinereţea lui a fost mare cântăreţ din fluier, de i se dusese vestea până prin Bucovina. Zicea atât de frumos din trişcă, parc‑ar fi fost clarinet. De aceea l‑a şi poreclit lumea «Glanetaşu». Fusese băiat curăţel şi isteţ, dar sărac iască şi lenevior de n‑avea pereche.”. Astfel, din toată zestrea femeii, familia mai rămăsese cu doar „trei petece de pământ” – acea fâneaţă şi „două porumbişti”. Însă „Ce‑ar fi trebuit să fie Glanetaşu, a fost feciorul. Era iute şi harnic, ca mă‑sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap.”.
