Viața de liceu este un clișeu

Capitolul 2: Băiatul nebun și joaca de-a șoarecele și pisica

     Aveam nevoie de adrenalină și toată situația asta mă entuziasma peste măsură. Trebuie să înțelegi că ultimele luni din viața mea fuseseră incredibil de plictisitoare și de plângăcioasă, iar băiatul acesta era o schimbare mai mult decât bine venită. Relația pe care am avut-o îmi oferise foarte multe, învățasem, mă dezvoltasem, dar pierdusem anumite etape prin care orice fată de cincisprezece ani ar trebui să treacă. Iar adrenalina pe care o simțeam atunci reprezenta una dintre ele.

     Acel „presimt că o să ai nevoie" mă însuflețise. Mă aflam într-o stare pe care nu pot  să o descriu nici acum așa cum ar trebui, însă îmi plăcea. Eram sigură că băiatul cu care conversam mă cunoștea, dar nu puteam să îmi dau seama dacă ne știam direct sau nu. Deși analizasem deja situația pe toate părțile nu să deslușesc misterul, iar Alexandra nu dorea să îmi ofere absolut nici un detaliu în legătură cu el. Deși am tot încercat să par puternică și să mă comport ca și cum nu mă afectase toată despărțirea, devenisem ușor paranoică. Suspectam pe toată lumea, iar persoana cea nouă din lista mea de prieteni nu făcea excepție. Îmi era frică că cineva încerca din nou să își bată joc de mine.

     Eram epuizată. Nu îmi plăcea că ajunsesem în punctul în care suspectam pe toată lumea. Dar Răzvan își făcuse treaba foarte bine. Bănuiesc că oricine ar fi devenit ușor paranoic după o întâmplare de acest gen.

     Oboseala își spunea cuvântul. Nu eram o persoană care să aibă nevoie de mai mult de cinci ore de somn pe noapte, dar în ziua aceea chiar mă simțeam istovită. Acum mi se pare o prostie faptul că îmi pierdeam nopțile jucându-mă pe calculator sau uitându-mă la seriale. Nu era chiar cel mai sănătos obicei al meu. Sunt însă norocoasă pentru că am reușit să scap de el. Somnul este foarte important și mi-am dat seama de acest lucru abia după ce am ajuns la facultate.

    A doua zi am avut parte de o trezire foarte neplăcută. Rar mă prindeau zorii zilei obosită și toate semnele indicau spre faptul că avea să fie o zi proastă. Sunt unele momente când efectiv simți că toată liniștea are să îți fie spulberată. Mă dureau toate. Știu că sună a exagerare, dar mă simțeam de parcă toată noaptea mă bătusem cu cineva, iar acum aveam cea mai mare febră musculară a vieții mele. Nu eram cea mai atletică persoană pe care o cunoșteam, dar nivelul meu de activitate fizică zilnică era medie. Rar mi se întâmplase să mă trezesc așa.

     De când am deschis ochii am știut: aveam cearcănele până în gură. Nici nu a fost nevoie să mă duc spre oglindă pentru a ghici că probabil arătam de parcă aveam o lună nedormită. Îmi tremurau picioarele și în ultima perioadă chiar nu mai făcusem genuflexiuni. Până la urmă am reușit să îmi focalizez cu privirea ceasul. Era mult prea devreme. Din cauza asta mă simțeam așa. Nu îmi făcusem încă cele cinci ore de frumusețe. Îmi permiteam să mai lenevesc în pat încă jumătate de oră, cel puțin, dar simțeam cum dușul mă strigă. Ieri uitasem să mă spăl înainte de dormi.

     M-am dat jos din pat foarte greu. Prin cameră nu reușeam să văd nimic din cauza draperiilor groase, dar nici nu aveam chef să las soarele de dimineață în viața mea, încă, pentru că mi se părea îngrozitor și m-ar fi trezit prea brusc. Eram leneșă. După zece minute petrecute sub apa caldă, aproape clocotită, am început să mă simt ca un alt om, gata de acțiune. Am ieșit din baie mult mai fericită și m-am îndreptat direct spre oglindă. Cearcănele nu-mi erau chiar așa de mari dar mă simțeam prost să ies așa din casă. Am aplicat rapid niște anti-cearcăn și mi-am trecut mâinile de câteva ori prin păr. Nu aveam nici o șansă să îl aranjez pentru că părul meu avea personalitate proprie. Noi doar coexistam, cumva, cu greu.

     Sâmbăta era ziua în care dormeam cel mai mult de obicei. Oboseala se acumula, dar în acea zi nu aveam sentimentul ăla de oboseală cronică. Era un eveniment faptul că reușisem să mă trezesc înainte de ora zece și deja eram plictisită. Toată lumea dormea. Nu aveam nici cu cine să mă joc și nici cu cine să povestesc la ora aia. Amânam de ceva vreme să merg la cumpărături de haine groase. Uram să mă plimb prin magazine, dar nici nu mai puteam să stau doar cu bluzele subțiri din vară. În fiecare zi era și mai frig. Jacheta de vară și eșarfele care deveneau din ce în ce mai groase nu mai reușeau să mă ajute dimineața. Era momentul să îmi fac curaj și să mă îndrept spre mall.