Gil se simte singur în barca lui ce plutește în larg de un an. Nu și-a dat seama încă că Glordarpops se uită la el prin globul său din praf verde sau că se învârte în cerc de 379 de zile. Mai are speranță. Este jovial, sare, aplaudă şi tropăie în lemnul putred din care se înfruptează gândăcei de fiecare dată când vede ceva altceva în afară de albastrele blestemate. Râde. Îşi bagă așchii din barcă în gât. Crede că durerea e singura care nu îi leagă baloane de mijloc ce îl fac să se înalțe, ci din contră, sparge câteva. Mănâncă apă şi-şi bea degetele. Nu are vedenii. Vede uscat. Sare de bucurie, iar piciorul îi trece prin barca şubredă. Era şi timpul. Înoată cu ce a mai rămas din mâini până la țărm. Unde e? Unde e speranța lui? Ajunge pe nisip, își scoate piciorul. E insula de zahăr despre care îi povestea bunicul său înainte să se ducă la magazin după gumă de mestecat pentru singurul său nepot.
CITEȘTI
Adu-ne Zahărul Înapoi
Short Story,,Suntem făcuți din sângele şi voma culorilor vii, ne întindem peste imaginație, ai fire electrice în loc de brațe, iar tu zici că e prostesc să-mi cumpăr o păpuşă?"
