Laleaua din carantină

408 10 0
                                    

Oh,vai, cât dramatism! E pretutindeni, pândește omul și îl sufocă,mai apoi, cum știe el mai bine. Se încolăcește în jurul lui, precum un șarpe ce își vânează prada, și îl amăgește necontenit. îl privesc în fiecare zi, de la fereastra camerei mele ce a devenit un colț de Paradis-teritoriu incapabil de invadat de inamicul lumii. Dimineața mă găsește deschizând ochii încet, nesigur, căci destinul, în vremurile acestea, ne pălmuiește în fiecare secundă. Gândurile dau năvală peste trupul meu firav, ucis de închisoarea pe care o numim, acum, viață. Iau repede un stilou și îl așez pe una din zecile de foi aflate pe biroul meu. Inspirația, singura mea salvare, mă cuprinsese din nou. Obișnuiam să cred că visul este o fantezie, o simplă iluzie, însă, de cele mai multe ori, este unica șansă de a ne împlini cele mai arzătoare dorințe. Când călimara se termină, aleg o alta plină. Iubesc să fac acest schimb, vă imaginați de ce? Căci iubesc să așez obiectul supunerii în cutia de amintiri. Fiindcă, în această fugă de paraziți, nu mai controlăm nimic:nici timpul, nici sănătatea, nici gândul. Îmi place să cred că, atunci când sunt în fața unei coli, o controlez pe deplin. Rup, frâng și chiar ucid frazele, le dezbin sau le întortochiez după bunul plac,asemenea dansului albinei din cireșul aflat în fața geamului meu. Privirea mea o fixează în fiecare zi. Ea este liberă să zboare, să danseze în bătaia vântului, să își deschidă aripile în întâmpinarea unei raze de soare. Ea nu cunoaște pericolul, ba chiar își urmează calea:mângâie fiecare floare, iar în zborul său împrăștie zumzet, sunet de alegorie. În lupta sa pentru supraviețuire este dedicată în profunzime naturii, indispensabilul cadru ce ne unește într-o buclă atemporală pe fiecare dintre noi. Drumul său, mereu vioi, mi-a amintit de copilărie, când niciun virus nu reușea să îmi astâmpere dorul de joacă-dorul de putere. Copii reprezentau pentru mine, în vremea aceea, un cerc vicios, în timp ce eu, împreună cu sora mea, eram chiar ancorele ce supraviețuiesc furtunii. Noi două, împotriva lumii. Așa ne plăcea să credem. Când mâinile noastre se uneau, în ciuda diferenței de înălțime, se unea Cerul si Pământul. Eram pui de Zei, ce alergau spre Infinit încercând să îl cuprindă într-o simplă sticlă. Copiii Universului, cum ne spuneau părinții. Uneori se întrebau și ei dacă această dorință de cucerire nu ascundea, în spatele ei, vreun plan. Fragilitatea era pentru cei slabi, pe noi ne definea curajul. Poate puțin naive, dar gândul ne era departe de a fi prințese:ne imaginam conducători, în fruntea lumii. Bineînțeles, făceam cu schimbul. Unde mai era farmecul puterii dacă o împărțeai?
Albina aceasta, în războiul din zilele noastre, este oglinda curajului suprem. Ea nu se închină unei maști și nu creează un scop din a găsi o sticluță de dezinfectant. Ea este tot ceea ce ne-a fost furat nouă:libertatea. Pereții te ucid, căci pare că în fiecare zi se apropie de tine, se strâng ca, într-un final, să te aducă în pragul nebuniei. Eliberează-te, fugi! Asta am făcut și eu și m-am ascuns într-o lalea. Eram doar eu, un bob de speranță într-o tragedie. Petalele florii mă protejeau de orice. Albă, încrețită, simbol al ochilor frumoși, laleaua sufletului meu ascundea imaginea unui căprui intens, închis, de basm. Era, pentru mine, o evadare, ușa pe care o așteptasem de mult timp. Ocazia perfectă de a descoperi frumusețea privirii. Despre ochii ce îți devin ancoră asupra timpului ori bătaia de inimă ce se ascunde în spatele unui gând. Despre acestea și multe altele devenise laleaua mea. Amintirea generată de dor. Într-adevăr, mi-era dor de priviri, de ochi, de zâmbete. Îmi era dor de tot ceea ce, înainte, le consideram normale. Realizasem că, în decursul ultimelei luni, am pierdut prezența celor cărora le datoram anii de liceu. Îmi lipseste patul, dar și colega care îmi face nopțile mai frumoase. Îmi lipsesc florile pe care le-am așezat gentil deasupra dulapului din dormitor. Îmi lipsește laleaua mea încrețită..
Încet, laleaua mea s-a deschis, ca mai apoi să se ofilească. Pericolul era aproape, așa că buburuza ce își căuta copilașul în iarba deasă ce dansa în soare m-a luat de mână, ajutându-mă în a-mi căuta un adăpost. Ei nu îi era frică de nimic, zâmbea când pasul unui om grăbit se apropia de trupul său micuț. Totuși, o lacrimă îi luase forma chipului, căci, în acele zile, frica pentru copil era mai mare decât cea pentru propria persoană. Mi-era greu să o îmbrățișez, căci aș fi strivit-o, deși, cât de mult mi-aș fi dorit să o îmbrățișez așa cum făceam altădată cu cei dragi.A urmat un oftat. Al meu sau al ei? Mai contează? Pe umerii lumii era țintuită povara supremă și fiecare dintre noi plângeam în felul nostru. Instantaneu, de nicăieri, un intuneric se arată. Ucide tot. Buburuza mea dispare, urmele lalelei sunt acoperite de crengile căzute ale copacilor. Brusc, am pierdut tot..
Ma trezesc speriată,respir într-un ritm alert și încep să îmi mișc corpul amorțit.Când am adormit iar? Îi caut pe cei dragi, așa cum buburuza își căutase copilașul. Tata? În dormitorul său, numără zilele de izolare. Iulia? Captată de problemele de trigonometrie. Mama? Pe front. În prima linie, luptând cu pericolul. Combinezonul alb o schimbă complet, manușile îi acoperă mâinile ce ne îmbrățișau mereu, iar masca îi acoperă fața. Deși pare de nerecunoscut, ochii o trădează. Ea este mama, cea care poartă întregul univers în privirea sa, eroul vremurilor lui Covid. Când mă asigur că toți sunt bine, iau stiloul și scriu. Dacă mama ne scrie câte un bilet care să ne încurajeze, eu îmi scriu frica,sperând că așa voi putea scăpa de ea. O altă zi în fața biroului meu. O altă zi în care speranța nu piere.
Când lacrimile curg, le șterg rapid. Nu trebuie să atingă podeaua, căci asta ar însemna că lupta e pierdută. În mijlocul dezastrului de afară, să nu ne lăsăm pierduți. Suntem ceea ce iubim, suntem supraviețuitori, flăcări ce mocnesc din dorința de remarcare. Noi suntem tot ceea ce pericolul nu poate fi.
Totuși,zilele în autoizolare sunt și cele în care, pentru a mia oara, declar că BALANȚA este înclinată, că dreptatea e departe. Zilele care mi-au amintit de dorința de judecător a unei mici copile ce se visa comandant. Acestea sunt zilele din viitor. Schimbarea!

Secunde din mineUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum