Cronicile Ketmar

Prolog

                                        13 martie 1928
       Dragă jurnal,
    Stiu că poate nu ar trebui să spun istoria familiei mele, totul trebuie să rămâna un secret după spusele tatălui meu, dar nu mai suport povara....Trebuie să vorbesc cu cineva! Am nevoie de eliberare.....
        Mereu mi-am urât viața.
       Ce poate fi mai nasol decât să trăiești într-un conac vechi de cel puțin 100 de ani, cu doi frați mai mici, un tată mereu ocupat cu afacerile sale, o mamă prea încuiata ca să-și dea seama că locul ăsta se prăbușește peste noi, și Maria slujitoarea care se bagă mereu unde nu-i fierbe oala? Exact! nimic.
         Ei bine, nu a fost așa mereu. Cândva, înainte de ceea ce numesc eu ,,Masacrul,, totul era cât se poate de normal. Eu și familia mea trăiam într-un apartament in centrul Londrei, iar acum trăim intr-o cocioabă din cel mai urât oraș din lume: Ketmar.
        ,,Masacrul,, este ceea ce a reprezentat pentru mine moartea lui Frank. Fratele tatălui meu, unchiul Frank a fost mereu un tip dubios.
Nici măcar tata nu știe despre toate lucrurile pe care le făcea. Ideea e că lucrurile paranormale există. Și asta nu e un lucru bun. Unchiul meu făcea lucruri rele persoanelor nevinovate. Tata spunea, sub forma unor basme, că unchiul a fost odata bun, un om care își folosea puterile, oricare ar fi fost ele, ca să ajute oamenii, dar a trecut de partea răului când soția lui, mătușa Ivana, s-a sinucis pentru că era schizofrenică. De atunci, unchiul Frank a devenit un criminal care voia să-i facă pe ceilalți să sufere cum a suferit și el când a pierdut-o pe Ivana.
             La scurt timp, Frank a fost găsit mort, în casa sa, cu o scrisoare în mana. Îmi era adresată mie:
      ,,Dragă Eliza, îmi pare rău că trebuie să aflii așa dar blestemul nu mai poate fi controlat. După moartea mea, blestemul va fii dat mai departe celui mai mare copil din generația viitoare. Nu mai ești aceeași Eliza draguță și inofensiva. Nu mai ești un copil normal. Pe când copiii de vârsta ta vor să iasă pe afara și să se joace, tu trebuie să te ascunzi în întuneric și să ucizi. Eu n-am mai putut purta această povară. A trebuit să mă sinucid. Tu trebuie să pui capăt blestemului. Trebuie să pui capat vieții tale, a tuturor din familia ta și apropiațiilor. Nu putem lăsa blestemul să se răspândească! Trebuie să înțelegi asta și să pui soarta lumii deasupra principiilor umane! Dacă lași blestemul să se răspândească, cu toții vor deveni așa ca tine! Ucide-ți apropiații până nu va fii prea târziu!
                                    Semnat,
                                            Frank Farmec,,

     
             Nu aveam habar la ce se referea unchiul, dar după moartea sa, a trebuit să ne mutăm cu toții la bătrânul conac Farmec, moștenirea familiei, conacul unde au trăit toate generațiile Farmec, locul care ne rămăsese noua...
         Scrisoarea sa mă speria teribil, iar tatăl meu nu voia sub absolut nicio formă să-mi explice despre ce e vorba, spunând că unchiul era nebun și că nu ar trebui să mă îngrijoreze spusele lui.
      Dar dacă unchiul era nebun, de ce ne-am mai mutat la urmă la conac?