Mirosul unei crime

I

       Sandra a îndepărtat draperiile, permițând luminii să inunde camera. Trupul lipsit de viață stătea rezemat de un perete, așezat turcește, cu un cuțit înfipt în piept. Trunchiul îi era aplecat înainte, de parcă cineva urmărise să-i contureze o expresie umilă.

     -Știam eu că artiștii sunt puțin nebuni. a zis aceasta.

      Planul ei fusese să-și petreacă o săptămână de vacanță în Tokyo, departe de muncă. Dar bunul ei prieten, Hiroyuki Yoshino i-a dat totul peste cap atunci când i-a cerut să-l ajute la investigarea unui caz. Cu toate că aparțineau unor continente diferite, au avut ocazia să rezolve câteva cazuri împreună. În acel moment, britanica Sandra Smith nu considera că o sinucidere ar merita o anchetă atât de amănunțită.

       -Numai că domnul Sato nu era un pictor desăvârșit, creațiile sale nu se vindeau mai deloc. i-a răspuns acesta, analizând biblioteca.
        -Dacă analizăm după asta-ridicând cartea aruncată neglijent lângă cadavru-avea o slăbiciune pentru scriitorul Yukio Mishima care, după cum știm s-a sinucis asemenea samurailor, prin seppuku.
Bărbatul a ignorat-o, căutând indicii.
        -Am mai văzut cazuri asemănătoare. Nu trebuie să fiu Sherlock să-mi dau seama că nu e nimic de aflat a continuat ea.
        -Nu avea motive.
        -N-ai cum să știi.
        -N-a lăsat vreo scrisoare de adio. i-a răspuns el.

        Aceasta a pufnit enervată, bombănind până la ieșire. Avea de gând să interogheze câteva persoane, după care avea tot timpul să se relaxeze în vacanță. O zări pe servitoare, ștergând praful și se îndreptă spre ea. Au discutat câteva minute despre banalități, după care a apărut Hiroyuki și i-a cerut un interogatoriu. S-au refugiat într-o cameră obscură cu o singură masă și trei scaune. Sandra a ales să rămână în picioare și a apăsat alene butonul roșu pentru înregistrare, lăsând restul în seama lui Hiroyuki.

        -Vă simțiți bine, doamnă? A întrebat-o acesta, făcând aluzie la chipul palid și încordat al femeii.
        -Sunt bine, doar că se petrec atâtea lucruri deodată.
       -Cum ar fi?
       -Domnul Takashi a murit acum doar câteva luni, iar acum fiul său...E devastator! a zis, ascunzându-și chipul în mâinile tremurânde.
       -Probabil că Sato a suferit enorm după moartea tatălui. Avea motive, vezi? a intervenit Sandra.
       -Sandra, încetează! Nu vom pleca de aici până nu terminăm.

       Aceasta și-a ascuns cu greu stânjeneala, dar nu se putea abține din a nu-l tachina. Ar fi trebuit să înțeleagă că a fi polițist nu înseamnă a trăi într-un roman de Agatha Christie. Unele cazuri sunt extrem de simple. Diferența dintre ei era evidentă. În timp ce ea era realistă, el lua orice posibilitate în calcul.

       -Sato își iubea mult tatăl? a întrebat Hiroyuki.

       Femeia a ezitat, dar într-un final a spus:

       -Cred că da. Este și normal să fie așa.
       -Ce este normal știu și eu, dar vreau ca dumneavoastră să fiți subiectivă și să-mi ziceți fix ce credeți.
       -Nu știu ce să cred, m-a uimit faptul că nu a venit la înmormântare.
       -Poate avea ceva urgent de făcut sau durerea era copleșitoare.
       -A rămas pentru a picta.
       -Ciudat. Dar ce făceați în intervalul orar 23:00-2:00?
       -Mă culc mereu la 22, așa că dormeam.
       -Nu v-ați trezit deloc?
       -Mi se pare că da. Era trecut de miezul nopții. Am vrut să-mi iau un pahar de apă din bucătărie și am văzut-o pe doamna Takashi în timp ce prepara un ceai.
       -Era pentru dânsa?
       -Nu am întrebat-o, dar presupun că nu. Era ceaiul domnului Sato, numai pe acela accepta să-l bea, iar doamnei nu i-a plăcut niciodată ceaiul englezesc.
Interogatoriul a continuat cu câteva întrebări insignifiante, după care au adus-o pe doamna Takashi.
        -Ce făceați între orele 23:00 și 2:00? a întrebat bărbatul.
       -Dormeam în camera mea. Dar m-am trezit brusc dintr-un coșmar, poate intuiția de mamă era de vină și am ales să-mi fac un ceai. Era 12:15 când m-am dus în bucătărie și m-am întâlnit cu servitoarea care și-a umplut un pahar cu apă și s-a întors în camera ei. Eu am mai stat zece minute să-mi beau ceaiul.
       -Servitoarea a afirmat că ați preparat ceai englezesc și că nu vă place deloc.
       -Nu știu, era atât de târziu. Nu mai aveam alt ceai.
       -Când am ajuns aici, am fost serviți cu ceai verde. a punctat Sandra.
       -Chiar nu știu.

       Femeia își amintea cu precizie tot ce făcuse în ziua precedentă, știa ora, minutul, secunda la care se petrecuse fiecare lucru banal. Era ciudat, extrem de ciudat. Însă, jumătate de oră mai târziu, interogatoriul a luat sfârșit.