Viața de liceu este un clișeu

Capitolul 5: Taci, am zis!

     În acea dimineață normală de Luni am simțit nevoia acută de a da cu ceasul de perete atunci când l-am auzit sunând. Partea amuzantă este că încă am alarma aceea enervantă care ar fi fost în stare să trezească și morții din somn. Îmi era destul de greu dimineața pentru că îmi pierdeam foarte multe ore din noapte uitându-mă la seriale sau povestind pe messenger. Așa că trezitul nu era chiar unul din punctule mele forte, iar totul devenea și mai insuportabil atunci când eram trezită din unul din visele mele sexy.

     M-am ridicat alene din pat și m-am îndreptat direct către baie, în speranța că un duș cald o să mă trezească cât de cât. Nu aveam chef de școală, mai ales după toată agitația de ieri. De fapt, nu aveam chef să-l văd pe Raul și faptul că dădusem de el tot weekend-ul nu făcea decât să mă irite. Mă ofticasem destul de tare pentru că mă intersectasem cu el la întâlnirea mea cu George și îmi era frică că o să-i povestească numai baliverne. Toată drăgălășenia din mine era consumată și ziua aceea de Luni chiar era una din zilele în care nu aveam răbdare să fac pe drăguța. Speram doar că nimeni nu avea să mă enerveze.

     Raul reprezenta un adevărat caracter, un extraterestru în corp de om. Mă frustra că se înțelegea bine cu toate fetele, numai cu mine nu. Nu începusem așa acea... legătură, pentru că nu pot folosi alt cuvânt care să descrie la fel de bine superficialitatea de care eram înconjurați. Înainte să fiu cu Răzvan era chiar simpatic, aproape că începea să-mi placă. Problemele au apărut după ce mi-am terminat relația. Pe atunci nu înțelegeam care era problema lui cu mine. Am mai crescut și mi-am dat seama că răspunsul era fix sub nasul meu, deși eu-l evitam ca pe ciuma.

     Aveam prostul obicei să întârzii din când în când pentru că eram o leneșă și mă ridicam foarte greu din pat. Însă în ziua aia cumva reușisem să ajung prima. Nu-mi displăcea deloc ideea de a fi singură în sala de clasă, mai ales că-mi adusesem o carte pe care tot încercam să o termin. Aveam timp numai bine să mai citesc câteva pagini până veneau și restul colegilor.

     Liniștea mi-a fost însă spulberată de ușa clasei, care s-a izbit cu putere de perete, după care încă o bubuitură, semn că o închisese. Cineva se trezise cu fața la cearșaf și era nervos de dimineață. Oricât de mult îmi doream să ignor persoana care intrase, nu era frumos așa că mi-am ridicat încet ochii din rândurile pe care le citeam și mi-am concentrat toată atenția în partea mea dreaptă. Însă când l-am văzut pe Raul, în loc de salut mi-a ieșit un oftat. Lung. Deja era prea mult pentru mine și nu aveam chef de el de la prima oră a dimineții.

     Nu mai rămăsesem vreodată singură cu el în clasă.

     M-am ridicat din bancă, luând cu mine cartea din care începusem să citesc și m-am îndreptat direct spre ieșirea pe care o bloca în mod intenționat. Ne-am uitat urât unul la altul pentru câteva secunde, după care am aruncat o scurtă privire spre ceasul pe care-l purtam. Șapte și douăzeci și cinci de minute. Trebuia să-l suport încă cincisprezece minute, iar acel lucru nu era în agenda mea. Am mai lăsat un oftat să-mi scape printre buze.

     Era clar că nu avea să se mute pentru a mă lăsa să trec, așa că am întins mâna spre ușă ca să o pot deschide, însă o altă mână o prinsese pe a mea.

   − Neața, zise pe un ton arogant. Vrei să pleci undeva?

     Abia mă abținusem să nu-mi dau ochii peste cap când l-am auzit.

   − Te-ai trezit cu fața la cearșaf astăzi?

   − Mă trezesc cu fața la perete în fiecare zi. Astăzi nu-i o excepție și din totul vocii puteam să-mi dau seama că se amuza pe seama mea. Ai de gând să mă lași singur în toată clasa? Și arătă cu mâna spre băncile goale din spatele meu.