Ascultă-mi ultima suflare

Cascada din Oglinda

     Dragostea nu există. O cascada de emoții și sentimente care cad in vidul naturii omenești, mâncând timp si fericire pentru egoistul motiv de a trăi și a muri. O oglinda menită sa distorsioneze adevarul care traieste clar in fata lor. De ce oamenii ar fi dispuși să lase tot în urma lor ca să trăiască într-o iluzie continuă care se sfarseste intr-o lacrima cazand nonsalant pe obazul lor cald, apoi ajuns sters de propria mana rece si transpirata? Un defect pentru orice fiinta vie.

     Eu sunt Aaron, si nu cred in dragoste.

     Trecand prin holurile aglomerate ale liceului, vedeam cupluri sarutandu-se fara suflare, trantindu-si corpurile intr-un dans haotic de peretii plini de praf si amintiri. Un sarut rece, fara pasiune sau scop. Fara un inceput sau final. Un sarut si atat. Pierdere de timp si saliva. Pe cand am trecut pe langa ei, un miros de dorinta carnala si-a facut aparitia, gandindu-ma la actul sexual ca fiind pus pe tava, servit oricarui elev ce o va lua.

     Banci pline de personalitate, aspiratii, talente si defecte, toate adunate intr-o camera rece, fara ca vreuna sa aiba vreo legatura cu alta. Am intrat in clasa, m-am asezat in locul meu si am inceput sa stau pe telefon. Stateam singur in banca asa ca nimeni nu avea sansa sa mi disturbe linistea dinaintea furtunii. Se auzeau vocile copiilor vorbind, tipand, certandu-se, barfind, tot felul de sunete emanate din diverse locuri ale inimii lor. Glasul disperat al responsabilului cu linistea nu facea decat sa enerveze elevii, provcandu-i la un duel de tipete. Simfonia vocilor disfonice a fost oprit de glasul pregnant al doamnei  dirigintei intrand in clasa. Si-a indreptat privirea catre responsabil raspunzandu-i cu ochi neputinciosi. Infuriata de galagia infernala cu care ne-a gasit, s-a uitat la noi si ne-a intrebat daca stim consecintele urmate dupa asemenea "infractiuni". Linistea mortuara s-a asternut pe buzele noastre. Nu a mai ramas decat sa  stam acolo si sa ascultam mustrarea ei. Dupa un timp, supararea i-a fost stearsa de un anunt important ce prevede activitati extraculiculare in legatura cu Valentine's Day. Da, Valentine's Day. Trebuia sa se faca si o sarbatoare pe tema motivului care-mi provoaca greata de fiecare data cand ii aud numele.

-Va exista un postas la fiecare etaj al colegiului care va trimite scrisori anonime de la expeditor la destinatar. Va veni, de acum, pentru o saptamana sa preia si sa dea scrisorile.

     Informatia mi-a intrat pe o ureche si a iesit pe alta. Nu eram atat de interesat pe cum erau colegii mei. Deci am ascultat doar cu coltul urechii. Eram sigur ca voi primi scrisori intrucat, participand la balul bobocilor acum doi ani, am iesit mister, deci probabilitateasa sa primesc cel putin una, de la fetele pe care le-as fi sugerat sa faca total altceva mult mai constructiv cu timpul lor, era mare. Doi porumbei din mijlocul randului chicoteau si se bucurau din plin de sarbatoare dar si de scrisorile ce aveau sa si le faca. Pierdere de bani. Sa daruiesti cadouri care vor fi aruncate  sau prafuite in coltul dulapului dupa o despartire dureroasa. Ma uitam la fericirea lor continua si parca le anticipam departirea. Ce vor face? Cum isi vor controla sentimentele si trairile? Si atunci, dupa despartirea lor m-as duce si i-as intreba: Si cu ce folos, deci? Nu aveam de gand sa scriu vreo scrisoare, si daca as vrea, cui si de ce i-as face-o?

     Bucuria doamnei diriginte radia din zambetul ei inocent. Se vedea ca are speranta in relatiile adolescentine si se bucura din plin de ele. I-as fi retezat fericirea cu una dintre replicile mele pesimiste, dar nu sunt in stare sa-mi expun parerile sau sentimentele, mai ales in fata unui cadru didactic care ar fi in stare sa-mi abordeze notele cu subiectivitate.

     Am primit o notificare pe Instagramn de la o persoana cu care nu am mai vorbit de o vreme. "Hai sa ma vezi, sunt in fata usii ". I-am cerut voie dirigineti la baie si am iesit intr-o baiate de inima. Era Emma, o prietena cu care am avut o legatura stransa cand eram in generala si acea legautra s-a rupt cand a venit decizia de a alege un liceu ce ne va separa inevitabil. A venit insotita de Amalia, o fata firava si rusinoasa. Foarte frumoasa si ii simteam sufletul la fel de frumos. Nu o cunosteam dar mi-ar fi placut.

-Emma! Ce faci? Cum ai intrat in scoala, gardienii nu te lasa, de obicei, sa intrii. Am spus eu cu un glas nesigur. Nu stiam cum sa pornesc o discutie care a fost incheiata in urma cu opt sau noua luni.

-Am eu caile mele. Ma bucur mult sa te vad. Aveam doua ore libere si mi s-a facut dor de tine si am profitat din plin de timpul asta.

     Emma era o fata foarte energica si pozitiva. Sursa ei divina ii dadea fericire continua pe care o transmitea oricarei persoane intrata in raza ei de exuberanta. Era blonda cu ochii albastrii si obraji intotdeauna rosii si incordati de ranjet. Dintii ei albi si inegali ii facea zambetul unic si plin de sinceritate. Purta o camasa peste care se infasura cu un pulover de o nuanta inchisa de albastru.

-Scuze, nu m-am prezentat, sunt Amalia.

-Incantat, Aaron.

     Am dat mana cu ea, ne-am asezat pe banca din fata usii clasei mele, cu riscul ca vom fi auziti. Dar ce lucru ar fi interesant fara putin risc? Am povestit si am povestit. Eu si Emma stateam pe banca, pe cand Amalia statea in picioare in fata mea, spunandu-ne peripetiile ce i s-au intamplat pe de-a lungul anilor de liceu.

-...si diriginta mea, profesoara voastra de biologie, mi-a pus un 3 cat capul meu doar pentru ca i-am insultat catelul. Doamne, ma gandesc la saracul Melek si inima mi se umple de tristete. Cum sa ai o stapana ca doamna Panseluta?

     In ciuda faptului ca stiu multe persoane din colegiu, mai ales de la etajul trei unde se afla clasa mea, pe Amalia nu am observat-o niciodata. Parca de ascundea de lume si se deschidea doar in fata prietenilor ei. Faptul ca povestea intamplarile ei ma facea sa cred ca-i sunt prieten. Imi placea sa fiu prietenul cuiva. Intr-adevar, profesoara de biologie era o pacoste, dar pe cat de plina de dorinte sardonice era, pe atat de bine arata. Era o femeie invaluita de stereotipul profesoarei tinere, frumoase si rele din cap pana in picioarele ei superbe. Insa ascundea un secret: catelul ei, punctul ei senibil, vulnerabilitatea ei, Melek. Posta pe Facebook numai poze cu ea si catelul, ba la ziua lui de nastere, ba la ziua ei de nastere, ba intr-o vacanta, ba l,a o petrecere organizata special pentru potaie la care participau alti caini cu stapanii lor. O adevarata catastrofa daca ii pomeneai cainele de rau, deci gestul de bravura al Amaliei m-a surprins.

     Mini-petrecerea noastra de pe hol a fost intrerupta de doamna diriginta care a iesit din clasa cu ochi parca de foc de furie.

-Treci in clasa.

-Acum vin! ..fetelor, ne mai vedem! Mi-a parut foarte bine sa va vad. Emma, sa mai vii, te rog!

       Am intrat, am gasit o scuza pentru popasul meu ilegal si am intrat inapoi in banca. M-am bucurat sa o vad pe Emma. Parca a trezit inapoi prietenia care a hibernat pentru ceva vreme.      Cei din clasa inca vorbeau de scrisori, biletele si iubire. Nu mai puteam sa suport dar am ales sa-mi pun castile in secret si sa ascult niste muzica ce-mi inducea altceva decat ce receptionam de la discutia iritanta din clasa. Insa in toata aversiunea mea fata de dragoste, puteam sa simt o tristete cauzata de incapibilitatea mea de a iubi. Oare sunt singurul?