Suflet anesteziat

Știam că trebuie să-l văd, chiar dacă avea să fie pentru ultima dată. Scările murdare care duc către apartamentul lui îmi par atât de familiare.

Etajul 1, apartamentul 13. Pun mâna pe metalul rece al clanței și apăs. Ușa se deschide cu un scârțâit prelung, iar eu îi văd silueta prin beznă.

Bărbatul meu - frumos și perfect pe dinafară, și totuși, atât de rănit și distrus pe dinăuntru. Stă acolo în boxerii săi negri și mă privește atent. Îi e frică lui oare de respingere?Atingerea mea avea să-l ardă? Sau sărutarea mea îl va ucide?

 Se aproprie de mine cu pași mici și repezi. Îmi pune mâna într-a lui și mă târăște prin întuneric. Lângă noi este un mic pat și un televizor vechi.

Îmi este oferită o țigare pe jumătate distrusă. Îi dau foc și îi savurez gustul amar de nicotină. Fumul de un cenușiu închis se ridică până la tavan și înapoi, decorând astfel camera ca pe un mormânt. Mormânt al fericirii mele.

El își pune glezna unui picior peste genunchiul celuilalt și se lasă pe spate, dând impresia unei hotărâri de neclintit luate.Se uită parcă prin mine cu ochii pierduți și goi, ca doi ogari adulmecând prin noapte. Care caută o fată de mult ștearsă din însăși existența noastră. Realist spus, un cavadru. Un cadavru a tot ceea ce a fost și a tot ceea ce avea să nu mai fie. Un cadavru putrezit și mucegăit. Un cadavru pierdut de mult în adâncimea primordială a nopții. A sorții. Chiar și a morții.

Mă împungi în coaste și îmi smulgi tot aerul din plămâni. Mă lași secată de mine, ca un râu de stele ce nu poate să curgă din cer peste toate amintirile astea eviscerate la infinit. Nu m-am tăiat în șoaptele nimănui în felul în care m-am tăiat în șoaptele tale. Atât de adevărate. Să-ți țin cuvintele se simțea la fel cu ținutul între degete al nisipului. Irecuperabil pierdut în vânt.

Este târziu. Destul de târziu. Noi stăm întinși în pat fără a spune nimic. Mă liniștește faptul că te aud cum respiri, mi-a fost dor de tine. Liniștea este distrusă de fâșâitul cearceafului atunci când te întorci cu fața la mine.

Te simt deasupra mea, cum îmi tai respirația cu gura ta.Buzele tale le ating pe ale mele. Limba ta și limba mea dansează împreună în aceeași pași de dans.Sărutările tale sunt adevărate daruri. Săruți cu tot ce ai, cu putere, cu ardoare, cu pasiune, dar oare și cu iubire?Nu țineai nimic pentru tine, exceptând poate, sufletul. Ne devoram unul pe altul, tot mai mult, tot mai profund, până când am ajuns să facem dragoste unul cu gura celuilalt.Durerea din amintirile mele se scurgea sub atingerile lui, pline de tandrețe și de venerație pentru mine, în timp ce ploaia se prăvălea peste pământ cu mânie.

  Te vreau, asta e tot ce aud. Asta e tot ce contează. Restul cuvintelor și sunetelor se blochează.

Un fior electric îmi trece prin tot corpul și mă lovește profund, până în măduva oaselor. Mă simt atât de firavă sub atingerea lui.L-am îmbrățișat strâns, apăsând-mi obrazul de inima lui. Inima lui care bătea nebunește. Îmi plăcea la nebunie felul cum mă simțeam in brațele lui.L-am mușcat ușor de bărbie și mi-am înfipt degetele în spatele lui, lipindu-l mai strâns de mine. Distanța dintre corpurile noastre a dispărut. Sufletele aflându-se la sute de mii de kilometri distanță.Se uita la mine cu ochii grei de dorință, ca și cum ar fi vrut să mă mănânce de vie.Coboară pe trupul meu dezgolit, gura alunecându-i peste carnea mea, umplându-se cu mirosul meu, frecându-se de mine, cufundându-se în parfumul meu.

Mi-a dat trupul său și am fost lacomă cu el, pentru că numai așa reușeam să îl deschid față de mine. Acum, însă, nu-l mai am și, când văd cu ce am rămas, constat că sunt doar iluzii și promisiuni care nu sunt de ajuns pentru mine. În absența lui, lucrurile nu au sens. Realitatea însăși se distorsionează, pierzând toate culorile.El rămâne cu privirea ațintită drept înainte, rigid. Mi-am tras mâna dintr-a lui și m-am întors în partea cealaltă, întorcându-i spatele, așa cum o făcuse și el odinioară. Și cum avea să facă și de această dată. Cel mai probabil. Inevitabil.

Între noi totul era o joacă. Ne jucam de-a dragostea, jocul lui preferat. În timp ce sufletul meu zăcea anesteziat pe podea. Luna nouă se apropria, cum și distanța dintre noi se mărea. Am început să simt o tânjire dureroasă, căci trupul meu reacționa la pierdea corpului său. Sufletului său. Dragostei noastre. Răpăiala ploii se mai potolise, lăsându-ne singuri cu adevărurile noastre dureroase.

Oamenii trec peste dragoste. Pot să trăiască fără ea, pot să se desprindă de ea. Iubirea poate sa fie pierdută și regăsită. Asta, însă, nu mi se va întâmpla mie. Eu știam că trebuia să supraviețuiesc. Căci arta este soluția haosului.