Adevar sau minciuna *in curs de editare*

Prolog

       Liniștea acestei nopții speram sa fie un prilej bun de a spune tot ce am pe suflet, însă faptul că merg însotita de Max in locul in care ne-am întâlnit prima dată mă face să vreau sa nu mai spun nimic. Tot ce mi-aș dori când am ajunge ar fi sa mă închidă pământul sau sa mor. De când am plecat de acasă mi-am tot făcut discursul cel mai potrivit pe care sa i-l spun băiatului care mi-a fost alaturi aproape 5 ani de zile. Tot ce vreau acum e ca el sa înțeleagă faptul că nu o sa ne mai vedem multa vreme, sau de ce nu, niciodată.

      La dracu și cu vântul asta, care e aparent singurul sunet care a fost între noi in ultimele zeci de minute, motivul fiind că niciunul dintre noi nu știa cum să înceapă o conversație.
Mă uit fugitiv la brunetul de lângă mine, iar momente diferite îmi distrag atenția de la ceea ce urmează să fac, iar inima mea a început de ceva vreme sa îmi bata tot mai mult, pregătită oricând să o ia la goană.

           — Evelyn, de ce a trebuit să venim aici doar pentru a vorbi? întrebarea sa facandu-ma sa mă opresc brusc din mers.

           — Nici eu nu prea știu. Cred că îmi era dor de locul asta, de ziua în care ne-am întâlnit prima data. ridic automat din umeri la sfârșit, in timp ce picioarele mele mă duc mai aproape de cel cu care am fost împreună aproape 5 ani.

           — Sigur nu mai ai și altceva să-mi spui? mă întreabă suspicios, mijindu-si ochii pe mine.

          — Sigur! mă apropii din ce in ce mai mult de el, până ce brațele mele se înfășoară in jurul corpului sau masiv.

          — Evelyn, ce e cu tine?

          — Cum adică? E ceva gresit sa vin aici cu cel care a fost langa mine in toți acești ani? murmur printre buze, in timp ce privirea îmi coboară la picioare.

           — Știi ce am vrut sa spun! 

           — Știu.... Max, trebuie să îți spun ceva, dar nu știu cum să incep, mă las de pe un picior pe altul in speranța că o să-mi recapăt curajul, dar cum sa ii spui celui pe care-l iubești că vrei sa pleci, și nu știi când sau daca te mai întorci.

           — Ascult.

           — Eu....eu o sa plec...

           — Cum? Pentru cât timp?

           — Nu știu....nu știu nici dacă mă întorc, îi răspund cat de clar pot, deși mă simt ca niciodată. Mă simt oarecum încolțită, prinsa intre ceea ce as vrea sa fac și iubitul meu. Trag aer in piept și o lacrimă îmi scapă involuntar pe obraz.

          — Nu plânge, îmi cere pe un ton calm in timp ce degetele sale îmi sterg blând obrazul umed.

           — Nu pot. Tu cum te-ai simți daca ar trebui să îți lași viața pe care o ai aici? Și nici nu știi când te întorci? o altă lacrimă îmi scapă pe fata, de data asta coborând în voie, deși mă așteptam ca Max să facă același lucru, nu o face, mă privește în liniste, ochii săi căprui marindu-se brusc.

           — Nu te-as lăsa aici, șoptește printre buze, in timp ce privirea îi coboară la picioare, dar ceea ce a spus m-a făcut să zâmbesc.

           — Eu nu-ți pot cere să mă urmezi, Max. Ce fel de persoane as fi dacă ți-aș cere să îți lași familia doar pentru că nu vreau sa te pierd?

          — Iubita mea, asculta-ma.

          — Nu, asculta-ma tu, îl opresc din vorbit și îmi acord câteva secunde pentru a-mi creea o idee. Vreau sa îți spun ceva de când am ajuns, și cred că e cea mai bună soluție care mi-a venit, dar nu mă lasa inima sa o spun....

          — Dă-mi voie sa te ajut. Vrei sa ne despărțim.

          — Cum de....?

          — Am știut? palmele sale îmi cuprind blând încheieturile, in timp ce buzele sale moi îmi sărută blând fruntea, lasandu-le acolo câteva secunde, iar eu pot simți că nesiguranta mea dispare. Cred că doar de asta aveam nevoie, ca el sa mă înțeleagă și să fie langa mine. Evelyn, e normal să vrei sa ne despărțim, sincer acum, tu spui că o să pleci din tara și nu știi dacă te întorci, și poate și eu o sa plec, și poate nu o sa ne mai vedem niciodată, și dacă am rămâne împreună nu ar fi corect.

           — Stii că te iubesc, da? incerc sa mă abțin tot mai mult sa nu incep sa plâng. Și mi-ar placea sa ramanem prieteni, și te rog sa ai grija de tine, bine?

          — Știu, și îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine până acum, și da, mi-ar placea mult sa vorbim, fara ranchiuna sau altele.

     O să-mi lipsească. Însă e ciudat cum de totul a mers așa, mă așteptam să nu mă înțeleagă, sau sa încerce să mă oprească. Asta mă face să cred că am ales cea mai bună persoane din lume, chiar daca nu mai suntem împreună, dar nu știi niciodată ce-ți rezervă viața.

Bun. Am editat pentru a nu știu cata oară prologul și cartea în sine, am pus cartea în ciorne și acum am inceput sa o editez din nou, așa că dacă am uitat sa omit ceva asta e, poate o să apară în viitoarele capitole!