Roșu și alte culori

Capitolul 1

„Si mai tarziu, cand

am iesit sa admiram pe strada felinarul ispravit,

i-am spus ca-mi placea felul in care lumina ei

stralucea prin chipul care palpaia in intuneric" –„Jack O'Lantern" din volumul „Atlas" de Katrina Vandenberg

Cand aveam 6 ani imi placea rozul. Ma facea sa cred ca totul e frumos, chiar perfect, ca in lume existe toleranta, intelegere, iar mama si tata sunt vesnici. Mai tarziu am aflat cum sta treaba cu vesnicia, dar asta nu m-a facut sa schimb semnificatia rozului. Poate mama si tata nu erau eterni aici, dar traiau pentru totdeauna Sus, sau cel putin asta mi-au zis dupa ce am aflat ca moartea ne pandeste pe toti. Ceea ce m-a facut sa imi schimb culoarea preferata a fost o intalnire cu niste prieteni de familie. In momentul acela, aveam 7 ani, iar fiica familiei respective avea 8. Eram toata imbracata intr-un roz pal si imi amintesc si acum cum ii spusesem mamei ca vreau sa fiu „asortata", asa ca pantalonii, tricoul si inclusiv pantofii aveau aceeasi culoare.

-          Rozul e pentru fetite. Movul e pentru fete.

Asta a fost ceea ce fiica familiei aceleia mi-a zis, iar pentru varsta de 7 ani m-am simtit foarte umilita.

Atunci am crezut de cuviinta ca trebuie sa imi schimb culoarea preferata. La 7 ani pentru a te simti mai mare schimbi preferintele, iar la maturitate inveti sa traiesti si sa te accepti cu tot cu ele. Nu aveam o mare pasiune pentru mov sau violet, dar voiam sa dovedesc tuturor ca eu nu mai sunt o fetita care vede lumea roz, ci una care si-o creeaza in ce nuanta vrea.

Nu aveam lucruri mov, dar chestia asta a tinut cam 2-3 ani. Pe la 9-10 am vrut sa fiu mai speciala, mai baietoasa, asa ca verdele a devenit noua mea culoare preferata. Probabil un alt motiv pentru care am ales verdele a fost pentru ca mama avea ochii verzi si abia aflasem ca doar o mica parte a populatiei are ochii asa.

-          Ochii tai sunt mai draguti. Seamana cu cerul sau cu marea din Grecia.

Asta mi-a zis un coleg din clasa de care mie imi placea. O dragoste intre copii, inevitabila si fara sanse. Tocmai ii spusesem cat de mult mi-as fi dorit sa am ochii verzi, precum culoarea mea preferata, dar el m-a facut sa imi schimb complet gandirea, si in loc sa aleg diferite culori ca sa ma simt speciala, sa o accept pe cea pe care o am deja. Asa ca din acel moment, albastru mi-a devenit muza.

Nu a durat mult si a aparut gelozia. Desi albastru este a doua cea mai rara culoare, in Europa Estica nu este ceva special. Vedeam din ce in ce mai des oameni, in special fete, cu ochii albastri, iar atunci eram invidioasa. Ma intrebam a cui nuanta este mai frumoasa. Faceam dintr-o simpla culoare o intreaga competie. Totusi ceea ce ma facea mandra era persoana de la care am mostenit culoarea ochiilor. Tatal meu. Il consideram ceva cu totul special. Avea o nuanta foarte inchisa de piele, tigan fiind, si ochii de un albastru intens.

Dupa ce devenisem majora, mama ma trimitea pe mine la doctora de familie sa iau anumite adeverinte sau scutiri si niciodata , iar doctora nu uita sa il mentioneze pe tata :

-          Oricine il vede, ramane masca. Imediat ce intra pe usa toti raman uimiti.

Daca nu ar fi avut 70 de ani la momentul respectiv, as fi crezut ca ii face avansuri si spera sa i le transmit.

La 17 ani mi-a placut rosul. Era vorba despre pasiune, iubire si, poate, chiar durere. Atunci imi incepusem viata amoroasa si trecusem prin cateva esecuri, iar atunci rosul imi devenise alinare. Dupa orice moment trist, buzele imi erau rosii, rochia rosie, iar pantofii de un rosu lucios. Consideram ca eram o flacara vie, una rosietica si cea mai arzatoare dintre toate.