Ascultă-mi ultima suflare

La jumatea mea

Am recunoscut! Nu mi-a venit sa cred ca am spus-o cu voce tare. Aceste cuvinte erau imposibil de spus in propria-mi minte. Sentimentul de usurinta a intrecut rusinea. Mi-am asumat pentru prima oara faptul ca m-am indragostit. De aici nu mai era cale de intoarcere. Tocmai am facut un sacrificiu. Era sacrificiul despre care vorbeau Ana si Robert. As fi inotat mari intregi si as fi urcat munti inalti numai sa-i vad chipul. Nimic, decat ea, ma putea opri.

-Sunt foarte curioasa ce cuvinte a folosit ca sa-ti intoarca lumea pe dos.

-Crede-ma, si eu ma intreb acelasi lucru.

-Nu am ce-ti spune decat faptul ca se afla la clasa a zecea A.

Aveam, pentru prima oara, o informatie concreta despre anonima. Eram atat de nerabdator sa folosesc aceasta informatie in a gasi-o incat am alergat fara suflare pana la clasa unde se afla in cealalta parte a scolii. Sangele imi pompa nebuneste si vantul imi sufla in ochi in timp ce fugeam. Insa la jumatatea drumului m-am oprit. In mijlocul holului; in mijlocul a zeci de elevi. Eram singurul care avea o alta grija decat sa ajunga cat mai repede in clasa fara sa miroasa a tigari de la pauza de fumat pe dupa tomberon. Mi-ar fi placut sa faca acelasi drum pe care l-am facut eu, sa ne intalnim la jumate. Sa facem acelasi efort, acelasi sacrificiu. Pentru un moment, am asteptat-o, si speram sa o vad, chiar daca nu stiam cum arata. Pe langa mine a trecut Amalia.

-Buna, Amalia!

-Hei, ce faci?

Voiam sa-i spun ce faceam, dar nu avea rost. De ce sa-i marturisesc un secret pe care sigur nu l-ar intelege, doar nu-l traia odata cu mine.

-Ma duceam la chiosc sa-mi iau un...o...

-A, super. Nu e nevoie sa continui.

Ma simteam usurat. Ce bine ca putea sa duca o replica grea cu usurinta si discretie. Desi a fost un raspuns simplu, pentru mine a fost o scapare. Am zambit larg.

-Ce zambet frumos ai! A tinut Amalia sa precizeze, insa nu intelegeam de ce.

-Multumesc, si tu ai un zambet frumos. Chiar avea, zambetul ei ma facea fericit. Era un zambet sincer, de copil. Parul cadea ca o cascada neagra pe umeri pana la sani iar ochii aveau o stralucire care ma fascina.

-Ma multumesc cu ce am. Nu ma consider cea mai frumoasa fata.

Parul mi s-a ridicat dintr-o data iar din ochi iesea doar o privire lunga. Nu poate fi. Nu se poate.

-Te-am cautat peste tot. De ce nu m-ai lasat sa te gasesc?

-Despre ce vorbesti?

-Despre lucrul care ne-a tinut treji toate aceste nopti.

-Scuze, mi-ar fi placut sa stiu despre ce este vorba.

-Te rog, nu mai suport sa caut. Spune-mi ca esti tu! Spune-mi!

Ochii ei se facusera mari, nu intelegeau gesturile mele mult prea apasatore.

-Sper sa o gasesti, spuse Amalia si a plecat cu capul lasat.

Ceva nu era in regula. Buzele spuneau ceva dar ii simteam inima.

-Dumnezeu ne-a apropiat si a dat ca glasul meu sa vorbeasca ochilor tai asa cum inima ta o face pentru a mea. Spune-mi ca esti tu! Lasa-ma sa te fac fericita cu zambetul meu pe care il dedic numai tie. Sunt al tau. Fa ce vrei cu mine, doar spune-mi ca esti tu!

Si-a intors capul si m-a taiat cu o privire intensa. Am ramas singurii de pe hol. S-a apropiat de mine, mi-a pus ambele maini pe piept, s-a uitat in ochii mei si mi-a spus.

-Daca-ti spun ca eu sunt, tu ce ai face?

-Nu stiu.

-Atunci, eu sunt. Eu sunt cea care ti-a scris scrisoarea.

Mintea mi-era goala precum vidul universului. Ochii nostri dansau insa ai ei dansau in lacrimi. Am imbratisat-o, ea m-a mangaiat pe spate. Tineam in bratele mele un suflet pe care l-am cautat atata timp. O aveam im brate. Era a mea. As fi sarutat-o, as fi tinut-o in brate pana am fi transpirat amandoi, as fi dormit langa ea, ambii epuzitati de emotiile ce ne-au secat aceste saptamani, dar nu stiam ce sa fac. I-am ridicat mana si i-am suspendat-o in aer cat timp ii mangaiam fiecare deget in parte,podul palmei si incheietura, analizand fiecare centimetru. I-am atins obrajii cu spatele degetelor si am mangaiat-o pe gat apoi pe umeri si mi-am proptit-o in mana ei.Buzele ii erau catifelate si asteptau sa fie sarutate de cineva care merita o asemenea onoare. Nu m-am putut abtine si i-am mangaiat buza de jos cu degetul mare. Corpul ei era subtire si fraged, ma facea sa am grija la cat de mult o strang sau cat de puternic ma uit. Trebuia sa am grija de ea asa cum am grija de orice lucru pretios casant.

-Nu stiam ca esti asa frumoasa.

-Eu nu credeam ca-mi vei spune vreodata asta.

-De ce eu? De ce m-ai ales pe mine?

-Nu stiu.

Toate intrebarile au disparut. Eram fericit. Tot ce o alcatuia ma fascina. Era de o frumusete tanara. Nu stiam nimic despre ea, totusi, stiam ce si cum gandeste, cum iubeste, cum vorbeste. Dintr-o data o frica m-a acaparat. Daca, acum ca-i stiu identitatea, ma pot odihni in pace? Nu voiam asta. Voiam sa mai simt acel tumult, voiam sa simt ce simteam in momentul ala toata viata. Voiam sa ma hranesc din asta. Daca totul avea sa dispara?

Doua inimi ce nu incetau sa iubeasca fiecare parte din alta. Doua perechi de ochi ce si-au unit privirile. Doua maini ce se tineau stranse. Alte doua ce nu stiau ce sa faca. Totul de o noutate izbitoare si inspaimantatoare.

-Ce vrei sa faci cu mine? Am intrebat.

-Sa te iubesc. Sa fiu fericita. Sa fii fericit. Sa fim fericiti.

-Cum?

-Nu stiu.