Viața de liceu este un clișeu

Capitolul 7: Întâlnire de gradul 0

       Alarma suna fără nici un pic de milă. Mi-am întins mâna după telefon și l-am oprit mai mult din reflex. Eram trează de multă vreme deja. De fapt, nici măcar nu reușisem să dorm așa cum trebuia. Mă foisem toată noaptea, mă trezisem aproape din oră în oră, iar în jurul orei șase pur și simplu am renunțat să mă mai chinui. Nu-mi plăcea să recunosc, dar cu siguranță lipsa somnului se datora faptului că aveam emoții pentru vizita ce trebuia să o fac.

       Mi-ar fi plăcut să mă laud că-mi era total indiferent, că nu-l vedeam decât ca pe fostul prieten al prietenei mele sau ca pe un simplu prieten, dar știi bine că aș mințit. Eram bulversată. Habar nu aveam ce fel de sentimente purtam pentru colegul meu de clasă, băiatul care mă sâcâia cu fiecare ocazie și comportamentul lui abstract nu mă ajuta deloc să mă decid. Iar dacă adăugam la toate astea și replica lui de Luni... deja mă simțeam de parcă făceam parte dintr-o tragedie – deși realitatea era alta. Nu eram decât o adolescentă mult prea confuză pentru binele ei. Și tot pentru binele ei ar fi fost ideal dacă aveam să mă hotărăsc, cât mai repede, în ce categorie îl încadram pe Raul.

       Cred că toată lumea are aceste „categorii" când vine vorba de băieți, fete sau, de ce nu, de ambele genuri. Pentru varianta mea adolescentină nu erau decât trei categorii: „friend-zone" – locul ăla era ca o groapă fără fund, odată aruncat acolo nu mai ieșeai nici mort - , „nu știu ce să fac cu tine – zone„ – un univers paralel în care toată lumea plutea în liniște, dar aveai șansa să fii transferat în una din celalte două categorii – și „boyfriend-zone" – cea mai clară dintre categorii. Problema lui Raul era că nu știam unde să—l bag. Îmi era mult prea greu să mă hotărăsc. El plutea, încă de când îl cunoscusem, în propria lume. Încercasem de câteva ori să-l distribui, dar de fiecare dată mă răzgândisem pe drum. Și cică eram o persoană hotărâtă. Aproape.

       Am coborât din pat fără nici un chef de viață. Era ora opt. La nouă trebuia să ajung la Raul acasă. Noroc că nu stătea chiar atât de departe – aproximativ douăzeci de minute de mers pe jos. Am tras pe mine niște haine mai mult la nimereală. Nu-mi păsa prea tare de felul în care arătam și nu era ca și cum urma să mă întâlnesc cu vreo celebritate, după care m-am îndreptat spre baie pentru a mă spăla pe față și pe dinți – asta era maximul pe care puteam să-l fac pentru el.

       Am îndesat câteva coli mari A1 și A3, sperând că dacă ne-ar fi trebuit dimensiuni mai mici avea și Raul ceva rezerve pe acasă, trusa de creioane de la Faber Castell la care țineam mai ceva decât la ochii din cap, creionul mecanic pe care îl cumpărasem în prima zi de liceu, radiera plastică începută și teul pe care-l aveam din clasa a noua. M-am încălțat rapid, am lăsat un bilet pe oglinda din hol și am plecat.

       Tot ceea ce-mi doream era să terminăm repede cu proiectul și să ne vedem fiecare de viață. Speram doar că nici lui nu îi convenea prea tare situația și că voia să scape repede de mine. Inima îmi bătea cu putere în piept și-mi venea să-mi dau una în cap pentru asta. Îmi tot repetam că era doar Raul, dar el era al doilea băiat la care mergem acasă. Primul fusese Răzvan. Nu-mi făcea o deosebită plăcere să îmi aduc aminte despre vizita aceea. Am oftat și mi-am aruncat o privire spre ceas. Probabil aveam să întârzii cinci minute, dar chiar nu credeam că mă aștepta cu un cronometru în mână, lângă ușă.

       Am urcat până la etajul trei, pe jos, pentru că eram mult prea speriată de lifturile vechi după ce rămăsesem blocată în unul timp de două ore. Ajunsă în fața ușii am încercat să-mi calmez respirația, mi-am aranjat mai bine geaca de blugi și am apăsat pe sonerie. Nu a răspuns nimeni. Mi-am mai verificat încă o dată ceasul și apoi adresa – pentru că exact aceea era ordinea corectă și logică din capul meu la șaisprezece ani. Mă aflam în locul potrivit. Am mai apăsat o dată pe sonerie. Piciorul stâng începuse să se miște singur de nerăbdare. Speram doar că Raul nu-mi trăsese vreo țeapă imensă și-mi dăduse adresa greșită.