Regăsirea fericirii

Capitolul 1

Mă înec cu aer și mă ridic la suprafață. Încă se află deasupra mea, cu mâna încleștată in parul meu rupt și tăiat, apăsându-mi gâtul, visele și speranțele mele dispărând cu încercările mele eșuate de a respira.
-Te iubesc, de ce nu poți înțelege? țipă cu disperare, în timp ce lacrimile îi curg pe pielea mea acum desfigurată.

Mă ridic rapid din pat având mâna pe gât, respirând cu greu. Mă doare capul. Realizez că am dormit prea mult.
Mă ridic și îmi aprind o țigară. Îmi place să privesc fumul care iese și care își creează propriul sens, propiul înțeles.
Mama mă strigă de la parter. Ar fi trebui să plecăm deja. Soarele este în nori, absent ca și cum nici el nu își dorește ziua asta.
-O să vezi că tabăra asta este ce ai tu nevoie, peste două luni vei veni și îți vei cere scuze pentru modul în care te-ai comportat, sunt sigură... Adevărul e că mama a crezut toata viața că eu sunt cea vinovata în tot ce se întâmplă.
-Voi veni exact cum am plecat, nu îmi vine să cred că m-ai înscris in așa ceva fară să știu, nu cunosc decat o persoană și știi prea bine că nu am vorbit niciodată cu ea, îi spun închizând portiera mașinii.
Drumul pare scurt, deși nu schimb niciun cuvânt cu mama. Îmi petrec mare parte din timp ascultând muzică și uitându-mă la hainele pe care le port. Oare am făcut o alegere bună? Blugii rupti si un maieu larg mereu par o alegere bună.
După ce ajungem la autocarul care mă va duce la o fericire de vară compromisă, mama își ia rămas-bun, aproape vărsând o lacrimă. Deși nu mă impresionează. M-a privat de la o vară plină de beții, sex și multe altele.
Ajungând la autocar o văd pe Eve, vecina mea de atâția ani.. Mereu mi s-a părut prea fericită pentru a fi din lumea asta, poate că viața nu a zguduit-o destul. Probabil taică-su i-a zis mamei de tabără și așa am ajuns blocată aici.
-Brooke? Brooke Miller? Ce mă bucur că ești aici! O să adori totul, vei vedea. Stai lângă mine. Se grăbește să mă îmbrățișeze si tot ce pot face este să schițez un zâmbet strâmb.
Unul din liderii taberei se roagă lui Dumnezeu pentru protecție pe drum și pentru "fiecare de aici pe care Dumnezeu îl cunoaște mai bine decât orice". Săraca fată, cred că nu a realizat ca Dumnezeu este un idealism al gândirii pentru a nu ne simți singuri. Unde a fost Dumnezeu când urlam de durere și îi ceream ajutorul?
După un drum de cinci ore, am înțeles că mă aflu în ceea ce se numește o tabără creștină. Nu știu cât voi rezista aici.
Ajunși într-o zonă de munte, oamenii par că se cunosc toți foarte bine și mă simt ca un intrus. Nu înțeleg ce caut aici printre ei, aș fi preferat să fiu singură. Măcar priveliștea din zona cabanelor e frumoasă. După repartiția pe camere, aflu ca Eve va fi colega mea de cameră pentru următoarele doua luni. Părul meu roșcat îmi atarnă pe umeri, transpirat și fără vlagă. Câteva fete încearcă să discute cu mine, dar se feresc rapid.
Înțeleg că arăt diferit față de ei, dar ar putea fi mai toleranți.

Este seară.. Am lipsit de la cină. Deja mă simt ca la închisoare. Simt că mă sufoc și că am nevoie de o scăpare. După ce o anunț pe Eve că plec la toaletă, care apropo sunt comune.. Ajung afară si mă așez pe iarbă, departe de ochii celor care ar putea fi in apropiere. Îmi aprind o țigară și privesc copacii. Sunt verzi, sunt plini de aer curat, de energie, se pot scălda in razele soarelui tot timpul.. Ei au fost aici de mult timp si vor ramane mult dupa ce eu voi fi murit. Sunt constanti.. Îi invidiez.
-Știi că nu poți fuma aici, nu?