Mă numesc Andrei,momentan am 30 de ani,născut în 1986.
Am soție,cinci copii(disperata nu a rămas doar la unul singur),și o casă minunată cu vedere la munte.
Vă voi relata pe scurt(că pe lung e mult) despre amintirile care m-au năpădit,legate de "minunata" mea viață,din copilărie până în ziua de azi.
M-am născut din greșeală,deoarece atunci când părinții mei au făcut dragoste,s-a rupt prezervativul.Nu au avut bani de avort,și s-au gândit să mă păstreze,cu toate că nu voiau în ruptul capului un țânc.M-au crescut cât de bine au putut.Cu mama m-am înțeles de minune,pe când cu tata doar ocazional.Bunica mă îndopa cu mâncare,și când mă vedea după câteva luni de absență,mă strângea de obraji,lăsându-mi urme roșii.Când mergeam la unchiul Gică și mătușa Georgiana,eram cel mai entuziasmat!Până când,într-o zi cadaverică,unchiul meu tot aruncându-mă în sus,m-a izbit cu capul de tavan...Nu așa de tare,dar îndeajuns să îmi provoace un ditamai cucuiul,care dăinuie și în zilele noastre.Mai ieșeam și cu copiii vecinilor,jucând șotron,v-ați ascunselea și lapte gros(de la care îmi nenorocisem spatele,și o săptămână am stat spitalizat la pat.Când am intrat la grădiniță,mama îmi cumpărase o carte cu benzi desenate,în care apărea Spider Man.În clipa în care am văzut oribila creatură care arunca pânze de păianjen în dușmani și care purta o mască,am făcut în chiloți.Și îmi plăceau mult acei chiloți,deoarece aveau pătrățele albe și negre,dar acum galbenul luase locul albului.
Colegii de la grădiniță se țineau numai de șotii: o îmbrânceau pe educatoare,țipau ca din gură de șarpe,și într-un cuvânt nu te înțelegeai de nici o culoare cu ei.Eu recunosc că am fost mai calm,mai ales față de acele bestii cu chip de om!
După ce am terminat grădinița,tata mi-a promis că îmi va cumpăra un pistol cu bile,cu care să îi terorizez pe colegii de la școală.Și ce credeți?Nu mi-a luat nici un pistol cu bile,pe motivul că nu mai aveau în stoc,și ca să mă îmbuneze,mi-a luat un pistol cu apă.Dar cu apa nu te distrezi ca și cu bilele.Măcar alea ustură.
Când am intrat la școală,din prima zi am început să mă înțeleg cu toți colegii.Erau și ochelariști,care nu își mai încăpeau în piele de la atâtea fițe(de la o vârstă atât de fragedă...trist),fete cam prostuțe(cum să crezi că te-a adus barza?) și învățătoarea noastră,care era destul de tânără,aproximativ 25 de ani.
Înainte de începerea școlii,am fost cu mama la cumpărături,ca să îmi ia rechizite,spunându-mi:
-Dacă îți iau caiete,să nu te pună dracu' să faci avioane din foi!
Și am ascultat-o,deoarece aveam rău de avion de mic...dar am făcut bărcuțe,pe care le adoram!
Am avut probleme cu matematica,iar la adunări cu două cifre îmi trebuia un calculator de buzunar,deoarece dacă făceam pe foaie,îmi pierdeam cinci minute din viață...și degeaba!
De Crăciun am primit o mașinuță teleghidată,și am fost foarte fericit și perplex,deoarece în alți ani primeam tablete de ciocolată,de la care făcusem patru carii de toată frumusețea.
Au trecut anii plini de emoții,de ură față de matematică,de învățat abecedarul ca pe Tatăl Nostru,de făcut înmulțirile pe care le uram de moarte,și la care mă încurcam de fiecare dată,și am ajuns în clasa a 6-a.Aceasta a fost clasa în care începusem să chiulesc fără nici o jenă,rămânând chiar și corigent(la matematică).
Și așa a revenit ura mea față de matematică,ca un nor cenușiu într-o zi însorită.
Într-o zi auzisem de la radioul tatălui meu un zgomot nedeslușit.Prima oară crezusem că încearcă să prindă vreo frecvență,dar când am intrat în cameră,și l-am întrebat ce se aude,mi-a spus mândru:
