Lies

Olivia

Privesc in spate si ii vad urmarindu-ma în continuare. Fir-ar! Credeam ca am scăpat de ei. Parca sunt niște spini nedoriți care oricât încerc să-i scot nu vor sa iasă, ci din contra, se adâncesc tot mai mult. În inima mea, în sufletul meu. Continui sa alerg, viata mea depinde de asta. Privesc în stânga, apoi în dreapta dar nu vad nicio cale de scăpare. Ei sunt pe urmele mele și nu par ca ar obosi prea curând. Doar sunt bărbați. Și nu orice bărbați, ci ditamai matahalele antrenate sa renunțe.

Zăresc în fata mea la aproximativ 100 de metri un canal. Mulțumesc Doamne! Grăbesc pași, deși picioarele abia ma mai susțin. Hai! Hai ! Te rog! Gâfâi de zici ca sunt pe moarte, dar nu ma las pentru ca dacă renunț acum chiar as fi ca și moarta dacă ma prind. Ma blestem în gând pentru ca mi-am lăsat pistolul acasă tocmai azi. Am vrut o zi normala și uite ce s-a ales de ziua mea aparent normala. M-am ales cu trei gorile pe cap care vor să-mi sucească gâtul ca la pui. Ma cotremur la acest gând. Brrr... Nici nu vreau sa ma gândesc...

Piciorele îmi tremura și abia mai vad în fața de la efort. Ma aleargă deja de o ora și simt ca nu mai am mult. Întorc puțin capul sa vad dacă poate printr-o minune m-au pierdut. Dar nu, ei sunt la mai puțin de douăzeci de metri în spatele meu și rânjesc spre mine de parca ar vrea să-mi transmită ca n-am nici o scăpare și degeaba fug de ei. Asta s-o creadă ei. Sunt o supraviețuitoare. Nu ma las. Le arat limba și îmi adun ultimele puteri începând sa alerg mai repede când vad ca aproape am ajuns la tunel.

Tot ce vad e negura care acoperă întrarea în gaura de canal și ma rog în gând sa am unde ma ascunde. Întru bâjbâind cu mainele pe pereți și încerc sa nu alunec pe scările ude. Între timp cred ca m-au ajuns din urma pentru ca le simt respirația în ceafa. Pff... De acum nu ma mai prind. Sunt în elementul meu și orice ar face nu vor reuși sa ma însface.

Trag de gulerul tricoului negru pe care îl port pentru ca s-a lipit de mine din cauza transpirației abundente. Trag aer adânc în piept încercând să-mi calmez respirația, dar aici e un aer închis și greu ce duhneste. Pieptul îmi urca rapid încercând sa îmi reincarce măcar puțin puterile. Bâjbâi cu mana peretele din dreapta mea și simt o denivelare. Ce-i asta? Întind mana mai în fața și simt ca denivelarea se adâncește. Cei trei sunt în spatele meu, le aud picioarele cum tropaiesc cu greu pe treptele ude. Calc pe ultima treapta și simt cum pământul îmi fuge de sub picioare. O nu! Alunec în fund, murdari du-mi blugi albi pe care abia ii cumpărasem. Nenorocitii!Înjur în gând lipsa mea de echilibru și ma ridic rapid în picioare luând-o la stânga. Încep iar sa aler rugându-mă sa nu ma împiedic și astfel sa le ofer satisfacția de a ma prinde.

Simt o adiere de aer proaspăt și știu deja ca sunt salvata. Ma ghidez după ea și o iau la dreapta, apoi la stânga ajungand în fata unei intersecții. O iau repede tot înainte simțind tot mai aproape aer curat. Vad în fata mea o scara de fier bătută în peretele de piatra al tunelului și ma reped pe ea urcând cu viteza. De sus, vad unul din cei trei cum vine după mine,si culmea ca e cel mai fioros. Nu, serios, unde ii găsește Akim? Ii zâmbesc cu toți dinți matahalei, batandu-mi joc de ea. Împing apoi cu putere capacul spart ce ma desparte de lumea de afara, dar acesta nu se clinteste. La naiba! Ce ma fac acum? Mai împingă o data cu putere iar capacul ruginit scârțâie dar nu se mișcă. Privesc în jos unde ma așteaptă bărbatul fioros zâmbind el de data asta știind ca nu am scăpare. Își baga mâinile în buzunare așteptând sa cobor. Ceea ce nu știe el este ca nu o voi face nici de-ar fi sa mor.

-O, hai păpușă! De data asta nu mai scapi,vocea lui e una amuzata și îmi vine sa-i arunc un papuc în cap sa vadă steluțe.

Nu-i raspund, nu are rost. Privesc mai atenta în întunericul din jur, pipaind totodată cu degetele capacul de deasupra mea. Zâmbesc în sinea mea când simt un fel de zăvor. Asta e!