Învață-mă să mă iubesc

Capitolul 16

Las parfumul copacilor înfloriți să îmi bucure simțurile. Mă întind pe iarba verde, îmbătată de mirosul naturii. Este tot ce aveam nevoie, evadare. Au trecut două luni de când am venit în vacanță la părinții mei, dar nu am mai plecat.

Mi-am luat inima în palme și am părăsit orașul, pregătită să îmi rescriu viitorul. Odată cu vacanța de primăvară, am luat și eu vacanță de la tot ce am trăit în ultima jumătate de an, iar acum îmi este frică să mă mai întorc.

Deși știu că nu pot să fug la nesfârșit de trecut și amintiri, încerc să mai trag de timp. În fiecare zi primesc mesaje de la Eliza, legate de facultate și de tot ceea ce ratez din noul semestru, dar nici măcar ea nu a reușit să mă convingă să mă întorc.

Recunosc, îmi este foarte dor de Aris. Îmi lipsește. Nu știu dacă îl voi uita vreodată sau dacă îmi voi elibera sufletul de toate sentimentele pe care le simt. M-a rănit de atâtea ori și m-a făcut să mă urăsc, iar eu încă îl...

Pierdută în gânduri, aud vocea mamei mele strigându-mă. Mi-a lipsit prezența părinților. Nici nu știam cât de dor mi-a fost de ei. Și de preparatele delicioase ale tatălui meu sau de glumele lui neinspirate.

Aveam nevoie de ei în perioada asta, mai mult decât aș fi crezut. Îmi pare rău că nu este și fratele meu cu noi, dar mi-a promis că va veni peste câteva zile în vizită. Se descurcă din ce în ce mai bine cu afacerile din oraș, lucru ce îi ocupă foarte mult timp.

După cină, reușesc să scap de insistențele alor mei de a vedea împreună un film și mă retrag în dormitor. Mă arunc în pat, ascultând liniștea din jurul meu. O lacrimă își face simțită prezența pe obraz. Închid ochii și îmi apar în minte acei ochi albaștri.

Un nod se strânge în pieptul meu și parcă îmi astupa sufletul. Suspin încet și mă scutur. Trebuie să nu mai simt. În cele mai neașteptate momentele, se întâmplă lucrul ăsta. De niciunde apare un gând legat de Aris, apoi stau și mă chinui căteva ore cu amintirile ce se trezesc în mine.

Este destul de târziu, iar o veste bună este tot ceea ce am nevoie pentru a-mi liniști noaptea. Mesajul de la Mark îmi pune zâmbetul pe buze și anihilează orice gând legat de barbatul care încă mă mai chinuie. Adorm fericită cu gândul că mâine îl voi revedea pe fratele meu.

- Bună dimineața, somnorilă! Așa îți aștepți tu fratele iubit? îl aud pe Mark strigând din ușa camerei mele.

Mă ridic buimacă și mă chinui puțin să deschid ochii. Mă strâmb la el, morocănoasă după trezirea pe care mi-a făcut-o.

- Măcar adu-mi cafeaua, dacă tot mi-ai stricat somnul de frumusețe! șoptesc răgușită către Mark.

Mă ridic din pat și încep să mă pregătesc pentru a începe ziua. Cobor spre bucătărie când aud telefonul sunând. Se pare că Eliza are de gând să îmi facă din nou morală pentru plecarea mea prelungită. Evit să răspund și mă îndrept spre vocile din încăperea alăturată.

- Leila, să îți faci bagajele, îmi spune tatăl meu, cu un zâmbet pe buze.
- Plecăm în vacanță? strig eu entuziasmată.
- Da, tu! Te întorci acasă. Trebuie să te întorci la facultate! se aude vocea mamei.
- Glumiți? Deja v-ați săturat de mine, mamă?
- Sis' nu exagera. Ai pierdut aproape 6 săptămâni de cursuri. Mai rezistă un an și gata.

Nu pot să spun cu voce tare tot ce îmi trece prin minte, toate scuzele și motivele pentru care nu sunt pregătită să mă întorc în oraș. Nici eu și nici Mark nu am povestit despre dramele din viața mea, păstrând totul pentru noi.

- Cu condiția să nu mai lucrez la bar!
- Oricum nu o vei mai face. Trebuie să înveți, spune calm tatăl meu.Răspunsul lui m-a liniștit.

Mă bucur de restul zilei alături de familia mea, după care încep să îmi fac bagajele. Îi dau mesaj Elizei cu vestea întoarcerii mele, lucru ce o va face extrem de fericită. După ce ne asigurăm că avem totul pus la punct și așezat în mașină, ne luăm rămas bun de la ai noștri și pornim la drum.

Orele au trecut pe nesimțite, iar întoarcerea acasă a fost prea bruscă. Îmi arunc bagajele în dormitor și mă trântesc pe pat. Locul multor amintiri, clipele petrecute cu bărbatul iubit, perna pe care adormea în unele nopți. Niciodată nu am fost pătrunsă de un așa dor.

Un impuls mă face să vreau să îi dau un mesaj, dar nu știu ce să îi scriu. Mă uit în gol la numărul lui, fără să îmi pot aduna curajul de a-i spune măcar "bună". Din noaptea în care l-am alungat din viața mea, nu am mai vorbit deloc.

Nu pot să mint, i-am scris sute de mesaje pe care nu i le-am trimis. Am scris zeci de povești despre el și pentru el, pe care nu le va citi niciodată. Am salvat melodii pe care aș vrea să le ascultăm împreună, toate astea încercând să păstrez distanța și să păstrez în mine speranța că ne vom împăca cândva.

Încă îmi văd viitorul alături de el, acum mai clar ca niciodată. A trebuit să trec prin dureri și răni cumplite pentru a realiza ceea ce este în sufletul meu. Trebuie să învăț să trăiesc fără regret, să fac pace cu toate faptele mele, să mă ierți și să sper în bine.

Poate am fost două suflete ce s-au întâlnit la momentul nepotrivit și cândva, în viitor, ne vom reîntâlni și vom reuși să continuăm povestea mai profund și mai frumos ca niciodată. Sau poate a fost doar o lecție în viața mea. El a fost cel ce m-a învățat să iubesc. El a fost cel ce m-a făcut să îmi descopăr limitele sufletului.

Poate într-o zi nu va mai fi în inima mea. Poate îl voi uita și voi întâlni pe cineva gata să mă iubească așa cum el nu a făcut-o. Toate presupunerile, toate gândurile astea, mă răscolesc zilnic. Vreau doar să nu mai plâng. Îmi place să cred că m-am mai linistit, că sunt bine, dar știu în adâncul sufletului că ultimele luni au fost doar o amăgire.

Să fiu departe de tot ce m-a rănit, nu a făcut decât să adâncească ceea ce simt, nu să vindece. Am nevoie de el. Am nevoie să îi aud vocea, să îi simt parfumul, atingerea și să mă pierd în ochii lui albaștri.

Fac un duș, mă schimb într-o rochiță neagră și niște cizme negre fără toc, lungi peste genunchi și arunc pe mine o geacă neagră din piele, iau cheile de la mașină și alerg pe scări spre ieșire. Am nevoie să beau ceva. Am plecat două luni degeaba, m-am reîntors de unde am plecat.

Mă opresc la un magazin și cumpăr o sticla de rom, câteva doze de cola și multă ciocolată. Dau câteva ture prin apropierea blocului lui Aris și observ mașina în parcare. Mă opresc câteva minute, încercând să îmi fac curaj să îl sun, dar este în zadar.

Conduc liniștită, înconjurată de luminile din oraș, cu muzica la maxim. Nu am destinație, vreau doar să reușesc să îi dau un mesaj, să îi spun ce simt, să îi spun că îmi lipsește.

Ajung la locul lui preferat. Parchez mașina pe malul mării și opresc motorul. Aici am fost pentru ultima dată fericită cu el. Aici l-am trădat pentru prima dată. Încep să plâng și în același moment începe la radio melodia pe care am fredonat-o în noaptea în care am început să mă îndrăgostesc de el.

Nu pot uita nimic. Nu reușesc să uit nimic despre el. Nu pot uita nicio amintire. Toate lucrurile mă răscolesc. Dar o amintire de care am fugit și pe care am îngropat-o adânc este cererea lui. După ce totul s-a spulberat, nu am mai avut curajul să privesc inelul. Nu am mai avut curajul să îmi amintesc momentul ăla.

Îmi scot un pahar și torn puțin rom, peste care adaug suc. Combinația perfectă. Desfac o ciocolată și încep să mă bucur de gustul ei amărui. Privesc spre orizont cum luna se reflectă în valurile mării. Aș vrea să înot. Să las apa rece să îmi inunde trupul.

Mă simt puțin amețită, dar simt cum prind curaj. Îmi iau telefonul și formez numărul lui. Sună.