Învață-mă să mă iubesc

Capitolul 17

- Abonatul apelat nu poate fi contactat. Vă rug.......

Mi-a respins. De ce?

De ce oare... pentru că sunt penibilă. L-am alungat, am dispărut atâta timp și acum mă întorc fără niciun motiv în viața lui. De asta! Îmi savurez al doilea pahar și dau muzica mai tare. Las capul pe spate și închid ochii, încercând să alung orice regret. Nu trebuia să îl caut.

" Ce vrei?" observ mesajul lui pe ecran. Simt cum inima începe să îmi bată din ce în ce mai tare, parcă rămân fără aer.
" Să vorbim!"
" Nu avem ce. Sunt ocupat. Mi-o trag cu una, dacă vrei vino și tu!"
"De ce faci asta? Vreau să ne vedem."
"Ce fac? Hai zi, vii?"
"Mă rănești..."

Încep să plâng mai tare. Sunt singura persoană vinovată pentru ceea ce simt. Oricât mi-am dorit să arunc vina pe oricine altcineva, realizez că eu însămi presar sare pe rană. Nu trebuia să îl caut.

Ignor restul mesajelor și îmi continui activitatea. Sunt deja la al 4-lea pahar, cred. Sunt amețită și tristă. Desfac o altă ciocolată și las aroma să îmi bucure papilele gustative. Cine are nevoie de iubire când are ciocolată?

Sunt de câteva ore aici și bănuiesc să va trebui să îl sunt pe fratele meu să mă ia. Abia pot să mă mișc, deci să conduc până acasă este imposibil. Observ faruri venind dintr-o parte, apropiindu-se spre locul meu. Tot ce vreau acum este singurătate. Nu vreau să îmi invadeze nimeni liniștea.

Realizez că îmi sună telefonul, dar evit să privesc spre ecran, fiind sigură că este Mark. Aud un claxon, apoi flash-uri de la aceeași mașină. Mă uit spre telefon și observ câteva apeluri pierdute de la Aris pe lângă mesajele necitite. Când începe să sune din nou, răspund cu un nod în gât.

- Mișcă-te aici! Ce dracu nu răspunzi?!
- Unde ești?
- La dracu, lângă tine!

Ies cu greu din mașină și mă îndrept spre el. Îmi tremură picioarele și mâinile. Simt teamă. Simt regret. Simt fericire. Simt zeci de sentimentele amestecate, contradictorii. Deschid ușa și mă așez pe scaunul din dreapta. Un fum greu mă îneacă, iar caldura mă amorțește.

Îi simt parfumul și câteva lacrimi încep să curgă pe obraz. Stau paralizată câteva minute, incapabilă de a da glas cuvintelor. Îl privesc în profunzime, lăsându-mi sufletul să se zbată, cuprins de dragoste și dorință. Buzele roz îi sunt pătrunse de pofta pentru țigară.

Fumează supărat, tăcut și agitat. Termină a treia țigară și sparge liniștea dintre noi. Prin tot corpul se trezesc mii de fiori la auzul vocii lui.

- Ce vrei de fapt, Leila?
- Nu știu. Aveam nevoie să te văd. Mi-ai lipsit.
- De ce? Vlad nu ți-o trage la fel de bine ca mine?
- Povestea aia s-a terminat de mult, Aris.
- Povestea aia nu trebuia să înceapă niciodată, de fapt, Leila.
- Da, ai dreptate! Dar nu ar fi început dacă nu i-ai fi dat numărul meu de telefon și nu m-ai fi tratat ca pe un nimic!
- Poftim? Eu nu am dat niciun număr de telefon. El l-a luat din telefon. Târziu am aflat despre asta.
- Nu mă mai minți, te rog. M-ai rănit destul.
- De ce te-aș minți? Nu am nimic de câștigat.
- Vlad mi-a spus ca tu i-ai dat numărul meu. Că am fost doar o aventură pentru tine. Că nu a fost nimic serios între noi.
- Nu te-ai obișnuit cu minciunile lui, deja? Hai nu-mi mai vorbi despre el. Mi-a ajuns.
- Eu vreau să vorbim despre el. Vreau să mă ierți.
- Glumești, Leila? Cum crezi că pot să te iert? Putea fi oricine, altcineva, dar nu el. Știi cum mă simteam când venea la mine și îmi povestea toate momentele voastre intime? Cum te făcea să te simți, cum îl făceai tu să se simtă? Mă simțeam umilit! Mi-a povestit despre cum ți-a scris pe geamul de la mașină că ești a lui, după ce ți-a tras-o prima dată. Femeia pe care eu o iubeam, era a lui. Te-am urât, Leila. Te-am detestat profund! Dar acum, am rămas doar cu sila. Mi-e silă de tine. Nu îți mai face speranțe cu mine. Nu o să te mai pot atinge niciodată. Nu pot suporta o femeie ca tine.

Cuvintele lui erau săgeți în inima mea. Plângeam în interior, urlam, țipam. La exterior, însă, tot ce puteam face era să îl privesc în ochi și să îl ascult.

- Și te-ai îmbrăcat așa pentru ce? Crezi că mă atragi? Nu ești tu! Tu nu erai așa vulgară!
- Tu m-ai făcut așa! M-am pierdut încercând să te uit!
- Și m-ai uitat? Nu! Nu mai găsi scuze penibile.
- Vreau să te uit.

Mă întorc cu spatele și îmi mut privirea spre geam. Lacrimi în curg violent pe chip și mă simt rușinată de vulnerabilitatea mea. Simt o mână delicată pe umăr. Atingerea lui caldă mă face să tresar și să suspin. Nu am curaj să mă întorc spre el.

- Iartă-mă... Am un orgoliu imens. Uită ce am zis. Am vrut doar să te rănesc.
- Ai reușit. Nu mă atinge. Îți provoc silă. O să plec.

Deschid ușa și mă ridic să plec, moment în care vocea lui mă oprește. Mă întorc spre el și mă trage înapoi pe scaun, închizând apoi ușa la loc.

- Ce vrei, Aris? urlu spre el. M-am distrus, mi-am bătut joc de viața mea, mi-am bătut joc de relația cu tine, știu! Am distrus tot! Încerc de mai bine de jumătate de an să te uit! Nu știu ce să mai fac! Nu pot să nu simt! Mă gândesc la tine prea mult, nu pot dormi, nu pot zâmbi, am nevoie de tine.

Se apropie de mine cu blândețe, ștergând fiecare lacrimă de pe obrajii mei.

- Nu ai nevoie de mine, frumoaso! Ai nevoie de cineva care să te iubească așa cum meriți. Îți promit că într-o zi vei găsi pe cineva dispus să îți ofere tot ce meriți! Eu nu sunt potrivit. Noi nu avem un viitor. Suntem prea diferiți. Indiferent de câte sentimente ard între noi, nu vom putea trăi fericiți împreună.
- Eu te-am vrut pe tine și te vreau pe tine, Aris!
- Ești așa naivă. Mai ai multe de învățat. O să treci peste mine, o să uiți de povestea noastră și o să înveți să iubești cu adevărat, cândva. Eu sunt doar primul bărbat adevărat din viața ta. Nu mă vrei pe mine, vrei pe cineva care să te iubească și să îți poată oferi siguranță așa cum am făcut-o eu.
- Nu știi ce vorbești. Sunt sigură de sentimentele mele. Nu îți va lua nimeni locul...

Târziu aveam să aflu că aceste cuvinte urmau să fie cel mai mare adevăr din viața mea.