Învață-mă să mă iubesc

Capitolul 18

Își aprinde o altă țigară, în timp ce mă mângâie tandru pe picior. Pentru prima dată am simțit liniște. Sufletul meu era liniștit. Am stat tăcuți câteva ore, privind stelele, ascultând valurile și muzica de la radio. Stăteam culcată pe umărul lui, îmbrățișată de caldura corpului său.

O să renunț, o să mă împac cu ceea ce simt și voi căuta drumul pe care trebuie să merg spre viitor. Tot ce mi-am dorit în noaptea asta, s-a îndeplinit. Este lângă mine, chiar și pentru câteva ore.

Simt că aveam nevoie de noaptea asta. Am reușit să comunicăm fără reproșuri și replici acide. Am reușit să facem pace și să ajungem la un punct comun. Suntem amândoi liniștiti și împăcați. Nu ne mai urâm și, poate, vom reuși să ne iertăm.

Am gresit amândoi, am fost orgolioși, ambițioși și răzbunători. Ne-am rănit reciproc, ne-am îndepărtat și ne-am detestat. Dar acum suntem bine... și chiar dacă relația noastră nu mai are niciun viitor, măcar știu că vom rămâne cu o ultimă amintire plăcută.

- Iubito, nu ți-am dat cadoul pentru ziua ta.
- Ce cadou? Acum? După 2 luni?

Îmi ia bărbia între degete și mă ridică la nivelul buzelor lui, cuprinzându-mă într-un sărut dulce și fierbinte. După câteva minute se îndepărtează puțin de mine, cu un zâmbet arogant pe chip.

- De ce ai făcut asta?
- Cadoul tău. Îmi pare rău că nu am putut fi alături de tine.
- Îmi spui că nu poate fi nimic între noi, mă îndepărtezi spunându-mi că va fi altul în viața mea, că nu putem fi împreună, dar continui să mă răscolești.
- După noaptea asta, vom fi doi străini care s-au iubit. Nu te voi mai căuta și promite-mi te rog că nu o vei face nici tu.
- Nu pot promite nimic. Voi încerca.
- Este pentru binele amândurora.
- Voi face tot ce pot să te uit.

Soarele începe să răsară, inundând marea cu nuanțe de portocaliu. Ridic capul buimacă și realizez că este momentul în care îmi voi lua rămas-bun definitiv de la omul pe care îl iubesc.

- Este momentul să mergem acasă.

Vocea lui răgușită îmi trezește fiori pe șira spinării. O lacrimă se strânge timid în colțul ochiului, dar nu o las să cadă. Zâmbesc cald și îi mângâi tandru chipul. Îi sărut dosul palmei drepte și o strâng la piept.

- Te voi iubi mereu, Aris! Îmi pare rău că a fost așa.

Mă sărută cu drag pe frunte, ținând buzele lipite de pielea mea preț de câteva secunde.
Mă scutur și îmi fac curaj să plec de lângă el. Aerul rece de afară mă face să tremur scurt, încep să alerg spre mașina mea. Inspir adânc și încerc să opresc lacrimile ce mi se strâng în ochi. Pornesc motorul în timp ce îl privesc cum pleacă.

Simt cum toată greutatea din lume îmi apasă pe suflet. Dau volumul mai tare la muzică și mă îndrept spre casă. Conduc lent, de parcă tot corpul îmi este tras înapoi spre locul nostru.
Ajung în apartament și îl observ pe fratele meu dormind pe canapea.

Intru încet, pășind pe vârfuri, încercând să nu îl trezesc. Arunc telefonul și cheile pe pat și mă îndrept spre baie. Dau drumul la apă și las picăturile fierbinți să îmi lovească trupul. Dispare tot parfumul lui, aroma, mirosul. Se șterg toate, de parcă nu ar fi existat. Las lacrimi să-mi curgă pe obraji, mascate de apa fierbinte ce mă inundă.

După câteva zeci de minute trag un prosop pe mine, mă usuc și mă arunc în pat. Sunt epuizată. Fizic. Emoțional. Am sufletul mai obosit ca niciodată. Ochii triști și inima frântă. Dar mă simt mai împăcată.

Deși doare gândul că nu va mai fi niciodată în viața mea, sunt fericită că am reușit să ne luam rămas-bun într-un mod frumos. Adorm cu zâmbetul pe buze, reluând în mintea mea, săruturile din ultima noastră noapte.

Deschid ochii speriată de vocea disperată a fratelui meu. Țipă la mine, cu ochii plini de lacrimi să mă îmbrac imediat. Părinții noștri au avut un accident grav și sunt la spital. La auzul vorbelor lui intru în stare de șoc. Nu mai aud nimic, totul se întâmplă în reluare și nu realizez dacă sunt într-un coșmar sau este realitatea.

Simt că trăiesc într-un film prost, de parcă nici nu sunt în propria-mi viață. Ajunși pe holul spitalului, fratele meu întreabă disperat în stânga și drepta de părinții noștri. Nu reușesc să schițez nicio reacție. Simt cum fața îmi devine din ce în ce mai palidă și fiecare putere din corp se diminuează.

După multe urlete și strigăte ale lui Mark, îl văd alături de o doamnă îmbrăcată în alb. Îi spune ceva grav după reacția de panică afișată pe chipul fratelui meu. Încep să tremur, nu îmi doresc decât să mă trezesc din acest coșmar.

Se apropie de mine plângând, devastat.

- Nu este bine, Leila. Sunt în stare critică. Vor intra în operație. Leila, mor!
- Mami, tati? Nu. Ei nu ne-ar părăsi! Este doar un coșmar.

Se apleacă peste mine și mă strânge tare în brațe, umezindu-mi umarul cu lacrimile lui reci. Nu pot să mă mișc, nu pot să fac nimic. Mă simt amorțită. Îl simt cum mă mângâie pe spate, încercând să mă încurajeze că va fi bine. Atunci de ce simt că nu va fi nimic bine? De ce simt că totul s-a sfârșit? Tot optimismul cu care am trăit toată viața, a disparut.

După câteva ore grele și multe cafele și ceaiuri, se apropie de noi aceeași doamnă. Se uită la noi plină de regret. Fără să aud ce are de spus, știu deja ce va urma.

- Îmi pare rău, dar nu i-am putut salva. Starea lor a fost foarte gravă, iar eforturile noastre au fost inutile.

Mă uit pierdută în ochii ei, realizând că acesta va fi un cosmar care trebuie să trăiesc toată viața. Simt cum sufletul meu se sparge și se rupe în mii de bucăți. Rămân împietrită, în timp ce Mark scoate toată durerea prin lacrimi și urlete grele.

Îl strâng în brațe, căzuți pe podeaua rece, priviți cu milă și dezamagire de toți cei ce trec pe coridor. Am rămas singuri. Ne-au părăsit.

De unde a apărut coșmarul ăsta? De ce au pățit așa ceva? Ce vom face noi fără ei? În mintea mea se plimbă atâtea imagini fericite cu dragii noștri. Mami. Tati. Zâmbetele lor. Vocile calde. Cum ne vom împăca cu lipsa voastră?

***

Au trecut câteva săptămâni de la înmormântare. Nimic nu mai este la fel. Mark este atât de rece și serios, încât mă sperie. A plecat de câteva zile să rezolve cu partea de afaceri a familiei noastre. De acum el este responsabil pentru viitorul nostru. Știu că se simte obligat să aibă grijă de mine, dar simt cum se transformă într-un alt om.

Îmi este dor de fericire. Îmi este dor să fiu liniștită. Îmi este dor de zâmbetul lui Mark, de vocea mamei, de zâmbetul tatălui. Am pierdut totul. Mă simt o străină. Sunt singură rătăcind într-o lume rece.

Privesc spre valurile ce se lovesc de mal. Aici este singurul loc unde uit pentru cateva clipe de tot. Aici mă desprind de realitate. Sorb din sticla de vodka cu ochii spre lună. Am nevoie de o îmbrățișare, dar nu există nimeni dornic să mi-o ofere.

Mă ridic de pe nisipul rece și încep să pășesc încet spre stele. Las teneșii la mal și mă îndrept spre apa rece. Simt cum mă trec fiori și cu fiecare pas îmi simt răsuflarea mai grea. Las marea să mă îmbrățișeze, ștergând prin ghearele ei reci, fiecare durere. Valurile mă lovesc până când nu mai simt nisipul sub tălpi.

Mă las purtată de curent, în timp ce scot tot oxigenul din corpul meu. Cad greu spre abisul negru, scufundându-mă. În fața mea apare chipul lui. Acei ochi albaștri. Acel zâmbet cald. Zâmbesc și simt cum toată dragostea mea dispare.

Am regăsit liniștea. Acum sunt fericită. Mami, tati, ne vom revedea în scurt timp. Vă iubesc.