Suflet anesteziat

Suflet în noapte

Liniștea lovea. Liniștea dintre noi spunea mai mult decât o mie de cuvinte. Între noi totul era pierdut, acum vedeam asta limpede. Tocmai făcusem un duș cu apă rece și fusesem adusă la realitate.Așa că am ales să plec. Nu mai era nimic pentru mine aici. Cu fiecare pas făcut simțeam cum se rupe câte o părticică din mine, dar asta nu mă oprea. Trebuia să fiu puternică și să ies pe ușă. Ceva din mine mă ținea însă legată de el. Bărbatul meu. Bărbatul meu distrus și de mult pierdut. Bărbatul pentru care nu mai contam. Bărbatul care a încetat să lupte. Bărbatul care m-a dezamăgit teribil și nu avea niciun interes în a schimba situația.

Ușa! Nenorocita aia de ușă.. ieși mai repede de aici până nu rămâi iar blocată.
Îmi auzeam vocea care țipa tare în țeasta mea implorând-mă practic să îl părasc pe omul pe care l-am iubit cu fiecare fărâmă din mine. De ce trebuie să fie așa greu de făcut un lucru atât de simplu?
Ei bine, dacă aș fi primit un bănuț de fiecare dată când mi-a trecut acest gând fugitiv prin minte... probabil nu aș mai fi aici, în situația asta, întrebându-mă.

Te rog, nu mă părăsi! Îl aud cum țipă după mine.Recunosc.. sunt un nemernic.Ce ți-am făcut atât de rău încât să vrei să pleci?

M-ai omorât de mult și mi-ai îngropat inima în cimitirul ăla pustiu pe care îl numești tu suflet. Ce zici de asta?
Nu mă aștept să o recuperez. Știam că o parte din mine va rămâne mereu o parte din el. Trebuie doar să plec, să simt că mă eliberez măcar pentru câteva minute. De ce e așa greu? La naiba, de ce e așa greu?

Ies din cameră în grabă și acesta mă urmează. Închide ușa în urmă cu un zgomot puternic și vine spre mine. Stârnește valuri de sentimente în mine. Sau face ca sentimentele să vină în valuri. Fiecare mai puternic ca celălalt. Realizez cât sunt de pierdută în ape străine.
Cum stăm aici, așa, cu corpurile noastre atât de aproape încât mă doare. Simt o tensiune în aer pe care nu am mai simțit-o până acum. Tot aerul din încăpere se umple de parfumul lui. Miroase a vară.Îi aud respirația sacadată tot mai aproape de mine, simt cum amândoi respirăm același aer. Și nu știu de ce simt nevoia de a mă contopi cu el și de a-i da viață.Se uită în ochii mei. Ochii săi blânzi mă fac să mă calmez. Privirile noastre s-au unit. Ochii noștri descriu căile iubirii, dar limbajul ochilor noștri exprimă această limbă.Cel mai egoist gând în ceea ce ne privește încolțește în mintea mea.

Vreau să plec. Alerg spre ușă cu pași mici și grei, năpustindu-mă asupra clanței. Se proptește în spatele meu. Îl aud cum respiră. Îi simt respirația pe pielea mea și simt cum mă arde. Simt cum fiecare inspirație de a lui golește camera de aer și cu fiecare expirație îl simt tot mai aproape, zguduindu-mă câte puțin. Mâna lui îmi atinge buclele de păr aruncându-le peste umăr, lăsându-mi pielea dezgolită. Coboară încet pe umărul meu, alunecând cu degetele lui aspre și reci, torturându-mă încet, până când mâna lui se află lângă a mea.Am început să îi ating dosul palmei, după câteva clipe îmi răspunde la mângâieri, jucându-se cu degetele mele, ca și cum degetele lui mi le iubeau pe ale mele. Nu m-am gândit vreodată că niște simple atingeri vor reuși să mă răvășească atât de tare. De ce nu pot să îi rezist? De ce sunt așa?

Degetele mele au părăsit jocul degetelor lui și au urcat pe antebrațele lui puternice, cu mângâieri ușoare. Îmi doream așa mult apropierea de el, încât trăiam cu senzația ca voi muri dacă nu-mi voi lipi trupul de al lui.Și simt cum am un nod în gât și un gol în stomac. Simt de parcă golul nu are de gând să mă înghită și astfel să-mi curme existența, ci mai de grabă, să explodeze. Să explodeze într-o nebuloasă de fluturi agități care să-mi dezbine oasele, fericirea trecând printre ele, prinzând rădăcini adânci și devenind parte din mine.

Inima mea a luat-o de mult razna, bate într-un ritm haotic cu trecerea fiecărei secunde petrecută alături de el. Și puteam să jur, orele cu el se simțeau ca minutele.

M-am întors cu fața la el, simțindu-mă atrasă ca de un magnet. Privirea lui era ațintită asupra mea, ochii lui frumoși îmi mângâiau corpul.Nu aveam cum să mă mint în momentul acesta, iar el cu siguranță simțea la fel. Am început să ne jucăm cu buzele, fără să le atingem, conștienți că nu avem voie să ne sărutăm.Dar asta nici că ne-a oprit din a ne contopi. Dulceața și caldura buzelor sale îmi ajung până în adâncul ființei începând să mă topească ca pe un ghețar. Simțeam că în orice secundă o să mă scurg la picioarele sale.
Oare așa se simte ultimul nostru sărut? Fir-ar să fie! De ce mă simt așa?

Geaca mea cade pe podea. Ne târâm unul pe celălat în timp ce ne sărutăm pe holul interminabil de lung.
Camera în care ne aflăm e mică dar atât de familiară. Patul este așezat în centrul ei, având la fiecare capăt câte o noptieră pe care se află câte o vază cu flori ofilite. În fața acestuia se află biblioteca, care ocupă jumătate din cameră. Mobilierul masiv este umplut cu cărți pline de praf și bibelouri nu tocmai plăcute. În dreapta noastră se află și vechiul televizor care are toate posturile, exceptându-le pe cele în română. Cel mai probabil este dat pe o telenovelă turcească. Dar cine se mai uită la televizor acum?