Fă-mă să te iubesc!

Capitolul 1 - Katrina

Străzile New York-ului forfoteau de agitația începerii noului an școlar. Tinerii au luat cu asalt orașul, aducându-l din nou la viață, așteptând cu nerăbdare întâlnirea cu grupurile lor de prieteni. Universitățile și-au deschis din nou porțile pentru studenți. Entuziasmul copiilor americani mi se părea total neobișnuit.

Nu eram pregătită pe deplin pentru încă o etapă din viața mea, plină de critici și remarci la adresa înfățișării de care nu eram prea mândră. Oamenii nu ma lăsau să uit de kilogramele în plus și ochelarii cu rame pătrățoase, de care eram conștientă că nu mă avantajau, adresâdu-mi mereu priviri în care se citea mila sau dezgustul. Nici măcar nu îmi amintesc când am zâmbit ultima dată, fără a-mi fi frică că voi fi batjocorită din cauza aparatului meu dentar. Singurul lucru pe care chiar și eu îl consideram atractiv la propria-mi persoană, erau ochii cenușii ca marea învolburată, însă trăsătura lor particulară era resprezentată de mica pată neagră, de pe irisul drept, moștenită de la tatăl meu, Nikolai Petrov.

Una dintre neînțelegerile cu care mă confruntam, era faptul că americanii pe care îi întâlnisem erau indiferent de situație mereu impecabili, arătând de parcă erau perfecțiunea întruchipată și mereu la modă, cu un aer nonșalant. Eu însă, nu eram deloc așa, chiar dacă părul blond îmi era mereu tuns până la jumătatea spatelui și proaspăt vopsit în șuvițe de diferite nuanțe deschise, iar manichiura mereu aranjată.

Mama mea, o femeie căreia îi plăcea în mod deosebit să dețină controlul asupra tuturor lucrurilor cu care avea de a face se asigura că de fiecare dată, fiica ei se află pe mâini bune în privința înfățișării, deși îmi făcusem un obicei din a da uitării programările plănuite în detaliu. Svetlana Petrov era întruchiparea perfecțiunii și a stăpânirii de sine. Silueta ei sveltă, părul blond și ochii albaștrii alături de picioarele lungi cu care fusese înzestrată o clasau printre cele mai atractive femei din întreaga Rusie. Spre deosebire de ea, atitudinea tatălui meu era total diferită, bunătatea și solidaritatea îi conturau personalitatea chiar dacă înfățișarea lui spunea cu totul altceva. Trupul masiv brăzdat de câteva tatuaje și ochii reci și amenințători îi intimidau până și pe cei mai de temut adversari ai săi.

Numele meu este Katrina Petrov iar în mometul de față mă aflu în drum spre locul în care voi avea parte de un nou început. În timp ce taxiul străbătea distanța rămasă, privirea îmi umbla peste clădirile înalte ce păreau că nu mai au sfârșit. De ce New York și nu Moscova? Pentru că New York-ul este orașul tuturor posibilităților, orașul care îmi poate permite să mă debarasez de monotonia pe care țara mea natală mi-o oferă, și nu în ultimul rând, pentru că este destul de departe de urechile mamei mele.

Universitatea Columbia mi-a oferit o șansă spre libertate și posibilitatea de a-mi urma visul, acela de a deveni un arhitect de succes. După lungi discuții și certuri aprinse am reușit să îmi conving mama, că la 19 ani sunt destul de matură și responsabilă încăt să locuiesc singură, astfel încât să-mi demonstrez mie, dar și părinților mei faptul că pot fi independentă.

Când am ajuns în fața campusului universitar am rămas cu gura căscată. Forfota din curtea interioară mă făcea să mă simt ca un intrus printre marea de adolescenți care își etalau bogățiile fără rușine. Parcarea era plină de mașini scumpe vopsite în culori îndrăznețe si cu siguranță mai mulți cai sub capotă decât ar fi permis, făcându-mă să îmi regret decizia de a alege un amărât de taxi în defavoarea mașinii personale pe care părinții mi-au pus-o la dispoziție.

Orbită de grandoarea împrejurimilor, un claxon lung și asurzitor m-a readus la realitate. Atenția tuturor persoanelor a fost îndreptată asupra mașinii care stătea oprită în spatele meu, făcându-mă să mă înfior atunci când privirile amuzate a unora dintre ei s-au îndreptat spre mine. M-am întors ușor pe călcâie încercând să îmi ascund umilința care m-a cuprins, pentru a observa mașina de un roșu sângeriu al cărui proprietar stătea ascuns în spatele geamurilor fumurii. Un nou răget al motorului a stârnit un val de hohote printre studenți. Rușinată, am reușit să fac câțiva pași pentru a mă da din calea mașinii, făcându-i loc pentru a înainte spre parcarea privată a universității. Adunându-mi tăria necesară, m-am îndreptat către clădire în speranța că voi găsi cea mai apropiată toaletă în cel mai scurt timp.