Sfârșitul jocului

Capitolul 3

  Timp rămas: 48h

              — Îmi pare rău, doamnă! Îmi pare sincer rău, vă suntem alături și vreau să știți că a fost un om exemplar.

             — Nu vorbiți despre el la trecut, spun încet.

             — Îl putem ține conectat la aparate maxim patruzeci și opt de ore, dacă situația sa nu se schimbă atunci este declarată moartea cerebrală. Dacă va supraviețui ar rămâne o legumă, ar sta în pat neputând nici măcar să gândească sau să-și amintească. Regret că trebuie să auziți asta, că sunt atât de rece, dar sunt realistă și nu vă pot minți.

                        Nu aveam nevoie să-i pară rău, nu aveam nevoie de nimic, nici măcar de explicații despre cum s-a întâmplat. Aveam pur și simplu nevoie de el.  Și el nu era aici cu mine. Toate amintirile mi se derulau acum prin fața ochilor simțând adevărate impulsuri la fiecare imagine nouă. Treceau toate pe lângă mine și aș fi vrut să mă opresc acolo, într-una din memoriile noastre. Nu realizam pe deplin situația și încă nu voiam să cred că va trebui să organizăm o înmormântare. Stăteam lângă el și plângeam, atât puteam să fac. Și mă simțeam atât de neputincioasă. 

                     Am rugat frumos o asistentă să-i sune părinții căci eu nu mă simțeam în stare să fac asta. Să le spun că fiul lor cel mic e pe cale să plece dintre noi definitiv, într-o călătorie pe care nimeni nu o voia. O sunasem și eu pe mama și Faith care se urcaseră în primul avion. Cumva aflase și Achim care, de asemenea, avea să ajungă și el în orice moment. La naiba, de ce s-au adunat toți aici? Nu vom organiza o înmormântare. 

                   Friederich Braun Heller iubea viața cu fiecare celulă, iubea fiecare atom din lumea asta cu o dragoste pătimașă. Avea o poveste pentru fiecare lucru, avea un simț al frumosului care-ți furnica pielea. Friederich era complicat și orgolios, dar avea o inimă atât de mare încât puteai să te adăpostești într-un totul. Adoram complicațiile, adoram modul în care mă privea, felul în care mă făcea să mă simt, cum mă ducea până la nori și-mi cânta din harpă, cum mă cobora până la porțile iadului și ne jucam împreună cu focul. 

                 Viața mea înainte de el era absolut normală și apoi a apărut el care făcea fiecare zi o adevărată aventură. Imprevizibil, impulsiv și cu toate astea îl iubesc mai mult decât ar fi firesc. Îl iubesc fără limite, dar se pare că m-am înșelat. Dacă moartea chiar mi-l va răpi totul se va stinge, în special bucuria, așteptarea unei noi zile, adevărata aventură pe care o trăiam. Mă voi alege cu o  casă mare, un copil pe drum și încă unul prea sensibil și matur în același timp pentru vârsta sa și multă, multă suferință care deja mă doboară puțin cu puțin. Așa că te rog, Friederich, întoarce-te la mine, alege viața, alege-mă pe mine, alege copiii, luptă pentru asta. El nu știa că aveam să-i nasc fiul, iar fiul său nu avea cum să-și cunoască tatăl vreodată. Mă durea prea mult asta. 

              Katrina i-a șoptit un te iubesc la ureche apoi i-a zis să nu cumva să uite de petrecerea în pijama. A zis că nu poate rămâne mai mult aici, cu el, a zis că nu poate să-l vadă așa. Mi s-a rupt inima în miliarde de bucățele. Ce ne vom face fără el? Cum mă voi descurca cu Katrina? Avea nevoie de tatăl său la fel ca de aer. 

                 Și eu? Ei bine, în aceeași măsura aveam nevoie de el. Îmi era partener, prieten, soț, șef și în spatele a toatea acestea era omul care-mi contura viața. Am fost scoasă de gândurile mele de o mână rece care-mi atinse spatele. M-am întors imediat dându-mi seama că este Achim. Plângea, avea o privire pierdută și  uimită în aceeași măsură. Achim care ne fusese alături atât timp, nașul Katrinei, cel care indiferent de orice ne-a susținut, stătea acum la capul patului a celui mai bun prieten și plângea. M-a îmbrățișat lung rămânând așa câteva minute.

    — O să mor fără el, Achim! Îl iubesc...

    — Ai o fiică de crescut, Bee, care are nevoie de tine mai mult ca oricând. E greu, al naibii de greu și nu vreau să renunț la iluzia că se va trezi, dar e foarte probabil să n-o facă. Și indiferent cât de mult mă doare să spun asta, noi rămânem aici, Kitty rămâne aici, tu rămâi aici și trebuie să lupți. Gândește-te la ce decizi ar lua el pentru voi. N-ar alege nimic din ce aveți acum, nici firma, nici casa și nici mașinile, ar alege să fiți fericite, spune cu o voce tremurândă.

                    Kate se strecură și ea lângă noi având ochii plini de lacrimi, probabil, asistând la discuția noastră. L-a îmbrățișat pe Achim începând să plângă acum în hohote. Asta mă liniștea pentru că doar așa putea să se descarce, iar micuța ținuse doar pentru ea suferința destul, la doar cinci ani. În sinea mea îmi venea să țip la Friederich. De ce nu își auzea propria fiică cum plânge după el. Stătea acum lângă el și-l privea, pur și simplu. Tocmai descoperise că cel pe care-l diviniza nu este imortal. Spusese înainte că nu vrea să-l vadă așa, însă, acum, ceva o făcea să rămână lângă el. 

                    După câteva minute de plâns adormi în brațele celui ce-i alina suferința. Dormea acum în sala de așteptarea sub atenta observație a mamei mele. Kate mă pusese să-i promit că dacă va adormi nu o vom duce acasă. Părinții lui trebuiau să ajungă în orice moment. Și, la naiba, nu așa voiam să-i revăd. Stăteam de ore întregi lângă el și plângeam, țipam, îl imploram efectiv să își revină, dar o liniște apăsătoare rămânea în urma tuturor rugăminților fierbinți pe care i le adresam. 

                   Și îmi tot puneam o întrebare. De ce? Pentru că am fost prea fericiți? Greșisem cu ceva atât de rău? Nu știam răspunsul, dar mi-ar fi plăcut să-l aflu. M-aș zbate pentru o rezolvare, aș căuta cei mai buni medici, dar toatea astea erau în zadar.  Și atunci, dacă nimic din astea nu ne ajutau, de ce a trebuit să muncească peste program? Pentru ce? Nu putea să vină acasă normal, fără nicio întârziere și nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat? Nu, pentru că uneori vrem din ce în ce mai mult, muncim nebunește și nimic din astea nu ne vor ajuta într-o sitație ca asta. Căci altfel aș vinde tot și l-aș face să deschidă ochii. 

    Dar ochii săi erau prinși deja sub blestemul morții.