Crima de la Miezul Nopții

Capitolul 1

I

     Steven se considera cel mai norocos om din lume, acest lucru datorându-i-se în întregime soției sale, Sophia, cu care își unise destinul în urmă cu cinci ani, în cea mai fericită zi din viețile lor. Ea era totul pentru el și Steven o iubea nemărginit, inima tresăltându-i de bucurie în fiecare zi în care aceasta îl aștepta în pragul casei cu zâmbetul pe buze, după o zi grea la serviciu.

     Cei doi se cunoscuseră într-o tabără pe vremea studenției, iar în cazul tânărului fusese dragoste la prima vedere. Dincolo de buclele șatene ce păreau aurii în lumina razelor de soare și de ochii frumoși ai Sophiei, de culoarea smaraldului, Steven văzuse încă din primele clipe o femeie curajoasă, puternică și loială. Ea se lăsase fermecată de grija și de atenția lui la detalii, precum și de mintea ageră și de modestia de care dădea dovadă. Povestea lor de iubire se construise cu pași mărunți, iar trecând împreună peste obstacole și greutăți deveniseră cuplul perfect din prezent – un cuplu ce trăia în pace și armonie, într-un orășel liniștit, departe de agitație și zgomot. Cele mai apropiate rude locuiau la câteva ore distanță de căsuța lor, iar în ultima perioadă monotonia începuse să își spună cuvântul atât pe parcursul orelor petrecute la serviciu, cât și în timpul liber al celor doi, care își doreau din tot sufletul să devină părinți. Steven era polițist rutier, o meserie bună de care era mulțumit, însă care nu avea nimic deosebit și care de multe ori se dovedea a fi plictisitoare. Sophia era profesoară de limba franceză și își iubea foarte mult elevii, care o apreciau la rândul lor pentru firea ei calmă și înțelegătoare. Niciuna din rudele lor nu locuia aproape de orașul lor, astfel că întâlnirile cu familiile celor doi erau destul de rare, însă faptul că Steven și Sophia se aveau unul pe altul compensa cu toate neajunsurile lor.

     În acea dimineață ploioasă de august, Steven Wilson lua micul dejun alături de soția sa, pe care o privea cu afecțiune, în timp ce aceasta înmuia biscuiți în lapte. Era absolut adorabilă, de la felul în care stătea pe scaun și mușca din biscuiți, până la șuvița de păr ondulat care i se desprinsese din coc și care îi atârna pe obraz. Bărbatului aproape că îi părea rău că trebuia să plece și să o lase singură timp de câteva ore, însă nu își permitea să întârzie la muncă, așadar se ridică de pe scaun, își mai turnă puțină cafea în ceașcă și o bău rapid, după care se îndreptă către dormitor pentru a se schimba.

     – Să ai grijă de tine, te rog, îi spuse Sophia înainte de plecare, după ce soțul ei o sărutase apăsat pe buze. Am... am o stare ciudată.

     – Ciudată? Poate ești însărcinată? sugeră el, ridicând o sprânceană.

     – Nu, presimt că o să se întâmple ceva rău, mărturisi ea clătinând din cap, iar el o prinse de mâini, încercând să o liniștească.

     – Voi fi bine, nu are ce să se întâmple, o asigură el. Bucură-te de timpul liber pe care îl mai ai până când mergi la muncă.

     O sărută pe obraz și ieși din casă, sperând ca Sophia să își revină rapid. Câteodată avea presimțiri ce se dovedeau a fi adevărate, însă de această dată bărbatul vru să creadă că lipsa odihnei era cauza acelei stări proaste, căci o cunoștea suficient de bine pe soția sa pentru a-și da seama că aceasta nu dormise bine în noaptea anterioară, chiar dacă ea nu îi spusese nimic.

     Vremea era urâtă, iar pentru o zi de vineri străzile nu erau deloc aglomerate. Părea că toată lumea se grăbise să ajungă mai repede la muncă, lucru cauzat probabil de ceața care învăluia orașul. Era răcoare, vântul sufla ușor și picăturile mici de ploaie se loveau de parbrizul mașinii de poliție în care se aflau Steven și Erick, colegul său.