Caci si cuvintele sunt o sursă de moarte. Caci uneori pot intrece faptele. Doar spunandu-i ceva, ceva intr-un mod serios poate da un spoiler catre viitor. Il poate anticipa. Caci legaturile ma tin in lanturi cum este tinut un caine rau de catre stapanii lor. Un caine care, el doar incearca sa supravietuiasca. Un caine care nu s a nascut asa. Care doar a primit o eticheta. Acea sendinta la moarte. De ce sa mai traim daca doar un cuvant e moarte sigura? De ce sa fim propriile mingi si sa ne lovim cand avem chef? De ce sa nu ne pese cand totul este mai sensibil decat poate fi o vaza care a fost lipita de 3 ori? Sau o panza de paianjen abia facuta? Sau o rana nevindecata? De ce sa fim proprii creatori ai durerii cand putem sa ne schimbam? Doar noi incepem. Noi facem totul. Noi putem schimba. De ce cineva spune ca nu poate sa faca fix partea usoara a creatiei sale? Suntem ca o plastelina. Una simpla si subtire. Ca un lut in formare care este modelat cum vrea stapanul. Care daca vrea sa fie un modelino, exact asta devine. Devenim ceea ce nedorim, care ia ulterior patura intamplatorului dupa alegerile facute. Cum sa fie intamplator daca tu ai ales sa pleci? Tot ce se intampla pe parcurs se intampla in urma ta. Doar un gand si atat.
