Pe când macii vor vorbi

𝓟𝓻𝓸𝓵𝓸𝓰

          𝓥𝓪𝓵𝓮𝓻𝓲𝓪 𝓢𝓽𝓸𝓲𝓬𝓮𝓼𝓬𝓾 🥀          Dedicat  

         Fie că e vară sau e iarnă, mereu mă gândesc la ce îmi dă mie natura, cu ce mă încarcă și mă-nconjoară, cu ce mă crește sau cu ce mă dezvoltă. Îmi doresc mereu să fie ceva ce să pună amprenta pe mine, pentru că eu astfel am crescut. Sunt plămadă a naturii și a locului natal.

       Nu voi putea niciodată să trăiesc ca Vioaia, fata vecinilor ce sa mutat cu tot calabalâcul în Anglia sau precum Carmen ce e acum infirmieră în Germania și de asemenea, au case noi acolo. Nu voi putea spune niciodată ca ea ,,nu mai revin!"

       Nu voi dezvolta niciodată curiozitatea unei aventuri prin Egipt de exemplu, prin Paris sau orice țară și chiar dacă aș vizita una, căci îmi doresc să văd lucruri noi, a treia zi, acea zi magică ce ți-o dă timpul, acea păsuire a sentimentelor de aparținere, mă vor înfășura mereu în gândul și-n singura dorință de ,,gata, vreau acasă acum!"

      Ce regret eu cel mai mult, e că simt că sunt poate o ciudată, având toate aceste sentimente. Le gândesc și le-ntorc pe dos adesea, căci văd tot ce a fost cândva și nu mai e, ce ma-nconjurat, sa transformat sau s-a risipit în rama amintirilor sau în vuietul vântului de prin Roua.

       Iar asta, pentru că mulți am fost cândva, mici și inocenți, am crescut și am trecut fiecare prin multe, poate o dată cu această comună și comunitate ce sa format aici, dar puțini am rămas și suntem tot mai puțini. Desigur , nu doar pentru că țările străine le oferă mai multe posibilități, ci și din cauza altor factori, poate politici sau dermatografici, dar aici în Roua, au rămas doar frânturi din trecut.

       Le spun așa pentru că mai sunt doar câțiva pe care îi cunosc și simt ca mine că aparținem locului, pământului negru-brun ce-n țâțână case și dealuri, păduri și coline, talazuri și natură sălbatică transilvăneană. Mai sunt desigur bătrânii, unii care încă mai duc în spinările cocârjite anii grei și marcați.

      Au rămas cei obligați, cei distruși, cei cu interes politic sau economic și cei ca mine, care sunt o relicvă din fosta Roua Mare, chiar și la cei douăzeci și trei de ani.

      Fost-am patru muschetari de mici, fost-am buni prieteni, fost-am ajutor și alin unul pentru altul, fost-am vise și aripi de porumbel pe cărări și poteci neumblate, pe văi și dealuri sălbăticite, pe creste și coline despicătoare de văzduh.

     Fost-am.

    Nu mai trăiesc cu speranța. Mi-o îngrădesc și mă las purtată de amintiri, de ori câte ori prezentul mă mustră că ceea ce există, nu e viitorul ce mi-l doream cândva.

     Fost-am Valeria (Vaya), Ioana (Jana), Achim (Aki-Beton) și Marius (Guffy). Fost-am nume de prichindei și spiriduși ai Văii, nu unisem în legământ de sânge să ne ajutăm, să ne protejăm unii pe alții, dar și ținutul Roua Mare. Eram ca frații, dar și ca suflete pereche. Fost-am jurăminte.

    Fost-am.

    Ne pierdeam în inima pădurii, iarnă, vară, alergam desculți prin văi, culegeam flori, ridicam cetăți, palate, nu războiam cu dragoni și împărați negri, care ne atacau valea și mereu ieșeam învingători. Crescut-am tineri adolescenți.

    Crescut-am.

     Crescut-am și aici s-a pus punctul. Ne-am iubit, apoi ne-am urât și dezbinat și ne-am dorit să nu ne fi cunoscut vreodată, când în trecut nu ne doream altceva decât să fim împreună și să ne regăsim visele.

     Crescut-am în coșmare și în deznădejdi. Dar oare ce a mai rămas? Roua e răspunsul. Roua Mare e aici, mereu vie, mereu sălbatică, mereu în transformare, un pământ ce rămâne sub unghii dacă îl atingi, tămăduitor dacă îl tragi în piept, un drog dacă îl guști.

     Roua Mare este ținutul care are cea mai densă ceață și rouă dintre toate. Este numită așa, pentru că dacă te uiți de sus de pe Colină, dimineața când soarele abia desparte ploapa nopții de zi, totul strălucește pe kilometri întregi, din cauza pâlcurilor formate pe fiecare frunză, fiecare tufiș sau plantă din zonă. Roua Mare, este un loc magic, dacă îi cunoști secretele, dacă îi descoperi misterele, dacă ești curios de adevărul de sub perdeaua boarei naturale ce o învăluie.

     Magie, pe care-o doresc  într-o zi renăscută, să se zbată să iasă la suprafață, să șteargă anii de confuzie și buldozere ce au excavat în fiece loc. Îngropate sub betoane și fierărie, taine din trecut, natura zglobie și suflete ingenii se hrăneau doar cu asta. Roua Mare în stare pur naturală.