The New Generation

Prolog

- Mă urăști acum? Tot ce am făcut a fost pentru tine, pentru binele tău, iar ca răsplată primesc ochii tăi reci, îndurerați,care nici măcar nu mă pot privi!?

Ea era pierdută în gânduri, cuvintele lui erau venite din trecutul îndepărtat, înainte de marea schimbare. Dar tot o răneau. Cum putea crede că îl urăște? Cum? Credea că o cunoaște mai bine. Era extrem de supărată pe el și avea și motiv, dar nu îl ura. Niciodată nu va putea să îl urască, deoarece ea.... ea... îl iubea? Oare asta simțea? Nu, nu putea crede asta, trebuia să fie altceva. .. dar totuși...

Ar fi vrut să îi spună că se înșeală, că tot ce crede el este o minciună, creată de pesimismul omului care nu vrea să își piardă persoana... iubită, sau o prietenă? Ce nu voia el să piardă? Era o fărâmă de adevăr în tot ce simțea tânărul?

- Ai putea spune ceva!

Ea este întreruptă brusc din gândurile sale de vocea lui străină, schimbată, care și-a pierdut calmul. "S-a schimbat ceva la el, pare mai neliniștit decât înaintea înfruntării cu axinii. "

-De ce ești așa neliniștit? Se întâmplă ceva? Îmi ascunzi iar informații?

Voia ca glasul ei să fie puternic, dar a fost doar o șoaptă furată de vânt.

-Nu, nu îți ascund nimic, cu toate că așa ar fi mai bine pentru toți având în vedere că nu te poți controla în situații limită!

Odată ce le-a rostit, el și-a dorit ca acele cuvinte să fie șterse pentru totdeauna, dar era prea târziu. Ea se întoarce încet cu fața la el. Lacrimile au început să prindă curaj și să curgă nestingherite. Îi atinsese punctul sensibil, de care nu vorbeau niciodată.

-Ce vrei tu să aperi de fapt? Pe cine vrei să protejezi? Pe cine?! Cine ești tu de fapt?!

Nu se putea abține. O durea. Tot ce a făcut a fost pentru generația ei. Nu era copil,dar nici adult. A avut de luat decizii, decizii grele. Poate a făcut câteva alegeri greșite, dar și ea a suferit. Se gândea la tot sângele care îi invadase simțurile. Acel lichid roșu care se împrăștia peste tot, fără a ști dacă era al ei sau al camarazilor săi, toate țipetele, strigătele de ajutor, ochii îndurerați, goi... Atâtea imagini întipărite adânc în memorie. Zâmbete misterioase, malefice, o alarmă , panică, urlete, durere și mai multe zgomote bizare, focuri de armă, sânge, sânge, ochi goi, ochi goi!!! "Nu, gata, opriți- vă ! Opriți imaginile! Nu ! Nu îi lăsați să moară! De ce!? De ce? De ce ei? Puteam fi eu în locul lor! De ce? "

Fără să realizeze, își pierdu raționamentul, lăsă lacrimile să curgă libere. Mai târziu a realizat că el a dispărut, a plecat. A lăsat-o singură cu propria suferință. "Nu mă putea privi plângând sau pur și simplu nu îi pasă? Ce ignorant!"

El alerga pe scările abrupte ce duceau în subsol, locul lui secret, preferat, singurul spațiu care îl poate liniști acum. A văzut-o plângând. Voia să o ajute, să îi fie aproape, dar îi era imposibil. De ce? Din cauza lor. Era conștient de toată povara care a stat pe umerii ei atâta timp, durerea suferită, pierderile ei. Dar ce putea face? Nu avea curajul de a se apropia de ea. Îi era interzis. Superiorii l-ar fi înlocuit. Și posibil ucis. Știa prea multe, dar era valoros. Un pion important pe tabla de șah a șefilor. Ce amuzant! Este o ființă umană, aproape umană, nu o piesă! Nici o păpușă în mâinile imbecililor care guvernează lumea lui. "Ohhh dă-i naibii, sunt niște experimente eșuate! Acum am ajuns ..."

Prăbușindu-se în locul acela întunecat și umed, acceptă remușcările care îi îmbătrânesc sufletul altădată liber, acum prins în lanțuri.