The New Generation

Capitolul II

Ne-am despărțit de Tim în drumul spre Cămin, închisoarea-locuință în care suntem nevoiți să trăim.

-Ce îngâmfat, neopliticos, idiot... Hannah, de ce nu mă susții?

-Te susțin, dar...

-Niciun dar! El...!

-Tot ce a spus e adevărat! Mă rog... în legătură cu mine. Trebuie să fac ceva! Trebuie să exersez mai mult! Vreau să îmi găsesc talentul... Dacă există.

Dintr-o dată sentimentul de melancolie care mă cuprinde de fiecare dată când mă gândesc la calitatea mea și la toți cei cu Sângele Modificat mă învăluie. Sunt aici de atâta timp și antrenamentele nu dau rezultate, nu am primit încă nicio misiune.

Intru ca o tornadă în camera noastră căutând un obiect care poate fi distrus. Sunt distrasă de becul enervant care pâlpâie.

-Chiar nu vrea nimeni să schimbe chestia aia?! întreb nervoasă începând să arunc cu unele din zecile de rujuri ale Felinei.

-Oprește-te! Sunt ale mele! Aruncă cu jucăriile tale! strigă ea încercând să mă îndepărteze de partea ei de cameră.

-Nu sunt jucării! Sunt figurine! Și sunt foarte prețioase! În viitor voi face o grămadă de bani prin vânzarea lor!

-Jucării,  figurine, ce or fi! I don't care!

-Bine, bine, mă duc să caut un Instructor ceva.

-Cauți un Instructor? Pentru un bec? E clar vrei să ajungi vedeta școlii, Hannah.

-Trebuie să rezolve cineva problema asta.

-O rezolvăm noi. Haide, mereu mi-a plăcut să schimb becuri. Dar mâine, se va da stingerea în 10 minute.

-Ohhh, okey.  Sper că Tim e bine. Sage este un nesuferit, spun încercând să îmi alung gustul acru din gură.

-Asta spuneam și eu, dar m-ai întrerupt tu cu becul tău nenorocit. Câteodată chiar nu îți pot înțelege obsesiile.

-Obsesiile mele sunt parte integrantă a caracterului meu, remarc cu zâmbetul până la urechi.

-Felicitări! Ești o ființă uimitoare împletită din pesimism și zeci de obsesii!

Urmează un moment de liniște urmat de o întrebare pe care mi-o mai pun câteodată:

- Știi, câteodată mă întreb dacă aș fi avut și eu puterea lui, aș fi ajuns la fel?

Rămân pe gânduri la întrebarea lui Tori. Sigur se referea la Sage. O persoană de care se îndepărtează toți, fiind înfricoșați de talentul său. Un experiment care în ochii Liderilor este un real succes, fără puncte slabe. Arma viitorului. Zeci de persoane bazându-se și punând presiune pe el. O viață fără prieteni, obligat să trăiască în singurătate, fiind înconjurat de oameni și ignorat de toți .

Poate simțeam puțină milă, dar... În ultimul timp a crescut în grad. Superiorii au încredere în el.Se părea că i-a câștigat cumva. A primit diferite misiuni solitare, secrete,  în Zonele îndepărtare ale țării noastre. Poate fi asemănat cu un Instructor, doar că el nu ne ajută să ne perfecționăm talentele.

Ieșirea din Zona 13 , unde locuim noi , este strict interzisa fără permisiunea scrisă a unei persoane calificate sau fără primirea unei misiuni. Oricum nu am auzit niciodată de cineva care a cerut învoirea de a pleca.

De la prima lui misiune,cam de acum trei ani, prințul s-a schimbat mult. A devenit mai bizar. Dacă până atunci venea și pleca de la cursurile pe care trebuie să le frecventam ca o fantomă,  acum ține neapărat să iasă în evidență, mai mult decât înainte. Este extrem de răutăcios și ce e și mai îngrozitor: unii colegi par să îl admire pentru asta. Nu are un grup de prieteni,  vorbește cu oricine numai pentru a face oamenii să se simtă prost.

Chiar prima mea întâlnire cu el mă face să vreau să dau timpul înapoi.

Țin minte când în prima mea primăvară, de când am fost transferată în acest sediu, acum patru ani, l-am văzut cu o fată.

El arăta ca un cavaler gata pentru orice sacrificiu destinat salvării domniței sale sau a regatului. M-a fermecat din prima. Fiind nouă, nu îl cunoșteam, poate auzisem zvonuri, dar pe moment mintea mea nu mai procesa informațiile cum trebuie. Știu doar că am rămas holbandu-mă la scena dintre cei doi.

Ea era o blondă drăguță, părea de treabă. Nu am avut ocazia de a o cunoaște.

Am văzut obrajii ei roșii,  emoțiile care nu o lăsau să respire normal , respectul și speranța din ochii ei albaștri, care îmbătrâneau încet, încet.

Nu știu despre ce vorbeau, Sage jură mai târziu că îi confesase dragostea ei.

Pe parcursul conversației, ea devenea din ce în ce mai palidă,  iar el parcă prindea viață. Sângele se scurgea încet din ea,  dispărând în neant. Vedeam buzele lui mișcându-se. Privirea ei devenind din ce în ce mai întunecată.  Apoi zâmbetul lui malefic, straniu, ea întorcăndu-se, începând să alerge orbește cu fața îngropată în lacrimi. Și privirea lui pierdută îndreptându-se deodată spre mine, făcându- mă să vreau să dispar.

A doua zi am înțeles că ea se sinucise. O chema Odette.

Gândindu- mă la această amintire, mi-a trecut un fior pe șira spinării. Am rememorat motivele pentru care îl urăsc.  Nu erau deloc puține. Zeci de momente în care nu pierdea ocazia de a mă umili. 

Este o persoană înfricoșătoare,  sadica,  posibilitate de a fi un psihopat fiind una foarte ridicată.

-Știi ceva, mai bine uită că am întrebat asta. Nu știu de ce am făcut-o, sincer, îmi întrerupe Tori gândurile, pline de neliniști.

-Este și vina lui, dar și a altora,  dacă am fi încercat să îl ajutăm cumva...

-Da, să facem pe bunul samaritean și să sfârșim desfigurate într-un șanț.  Nu ne apropiem mai mult de el, decât atât cât ne impun regulile,  rostește ea calm și cu spații mari între cuvinte.

-Tori, stai calmă. Nu aș face nimic...

Sunt întreruptă de sunetul unei explozii urmat de alarma răsunătoare.