Emily

Primul capitol-Capcana

Era ziua dinaintea Craciunului. Nimic nu mai era la fel. Norul alb de zapada era inlocuit de o ploaie torentiala. Raceala dintre oameni se resimtea in aer. Iar ea? Ea statea in mijlocul strazii, cu lacrimi curgande pe obrazul vanat. Primise o palma. Craciunul asta nu este ca celelalte. Oamenii pur si simplu innebunesc. Stres. Cumparaturi. Mancare. Curatenie. Bradul. Cine a spus ca aceasta sarbatoare e relaxanta? Urmeaza un nou an. Un nou an in care vei fi singur. Un nou an plin de certuri cu parintii. Ah, sa nu uitam de vesnicii ,,prieteni". Cei care sunt mereu acolo cand ai nevoie de o bataie buna. De jigniri. De minciuni.
Pe bune, viata poate fi mai buna?
Hei, atotputernic Creator, lumea are nevoie de schimbari!
Incetez sa vorbesc singura, lucrurile trebuie sa se miste.
Pornesc pas cu pas, suspin cu suspin, trebuie sa ajung acasa.
Probabil ca Rich a ajuns inainte acasa, probabil ca s-a dus acasa la Nick, sa se faca praf.
Nu conteaza.
Usa e deschisa. A adormit pe canapea, cu o doza de bere in mana.
Arunc cumparaturile pe blatul din bucatarie. Urc in pod. Craciunul trebuie sarbatorit.
Caut intrerupatorul. Deosebesc o forma dreptunghiulara in intunericul din pod. Pare a fi o fotografie. Gasesc intrerupatorul in dreapta ei. O, Doamne! E o fotografie cu parintii mei, inconjurati de un grup de oameni morti.
-Aaaaaaaa!
Am ramas fara aer. Ma sprijin de peretele de pe care se dezlipeste tapetul. Data fotografiei: 22.12.2015
Ieri.
Se aude un trosnet puternic pe scari. Richard isi face aparitia. Are o privire ingrijorata.
-C-ce?
Ma priveste cu niste ochi pierduti. Vede fotografia pe care o tin strans in mana. O inhata si incepe sa o examineze.
Cade in genunchi.
-Cum? Trebuie sa fie o farsa proasta!
Nu am curajul necesar pentru a-mi ridica privirea. Nu il cred, dar accept situatia.
-Ce-ai zice sa decoram casa?
Este incordat. Nici el nu crede ce zice.
-Bine. spun aproape soptit.
Ramanem pe podeaua putreda de lemn cateva minute si privim fotografia. Nu este nevoie sa ne uitam unul la altul. Suntem frati. Ne consolam prin energiile pe care ni le trimitem. Asa am invatat sa ne suportam, ultimii 2 ani. Inainte ca ei... sa dispara. Un accident de masina, am fost chemati la morga. Chipul desfigurat al tatei, pieptul mamei răsfirat. Eram niste copii. Nu am suportat. Eu aveam 14 ani, iar el 15. Am locuit mai mult singuri, bunicii veneau din cand in cand, dar s-au dus si ei.
Dar, cand am mers spre morga, pentru a prelua ramasitele celor care ne-au crescut si educat, am aflat ca nu mai erau. Disparut. Furat. ,,Poate ca au fugit." Explicatii peste explicatii si glume de prost gust din partea acelor medici.
Usa podului a fost trantita. Privesc inspaimantata sprea ea, dar Rich e deja in picioare.
-Ajuta-ma sa o deschid!
-Dar...
-Haide!
Rich se lupta sa deschida usa. Eu nici acum n-am inteles ce s-a intamplat, dar ma trezesc izbind lemnul rece. Se aud rasete infundate prin peretii scorojiti. Rich se lasa pe vine. Priveste tavanul, in timp ce siroaie de transpiratie ii inunda fruntea de care s-au lipit suvite din parul sau negru.
-E o capcana. O sa ramanem aici cateva ore. As zice sa te faci comoda.
Lovesc usa in scarba, tin asta de prea mult timp in mine, asa ca izbucnesc. Plang pentru tot. Pentru EI. Pentru EL.
E singurul lucru pe care il pot face. Singurul lucru care m-a tinut in viata. DUREREA.

Okay, astept parerile voastre in comentarii. ^.^
P.S.: Inca n-am editat-o.