The New Generation

Capitolul III

Explozia se auzise dinspre laboratoare.

La aproximativ 100 de metri de Cămin se află o clădire. Acolo își petrec timpul geniile școlii, făcând diferite experimente sau mai știu eu ce.

Nu îmi puteam imagina decât ceea ce putea fi mai rău.

Am ieșit din cameră cu Tori în spatele meu. Pe pereții albaștri au început să se reflecte umbre tremurătoare ale flăcărilor însângerate. Ferestrele păreau că vor exploda. Un incendiu, sper că nu va mai fi vreo explozie. In jurul meu erau numai adolescenți panicați care țipau unii la alții. Lacrimi au început să curgă pe mai multe fețe. Am coborât două etaje.  Camera noastră e la patru. De deasupra au început să cadă picuri reci. Posibil unul dintre colegii care au afinitate față de apă și-au pierdut controlul.  Sper că nu vom avea parte și de o inundație. Eram îmbrâncită de alții în aceeași situație cu a mea.

Ce mă îngrijorează acum e faptul că am mai trecut o dată prin ceva asemănător, sper că istoria nu se va repeta.

Înainte de a fi transferată aici locuiam în Zona 18, una din cele 30. Era o zonă săracă. Acolo nu mergeam la cursuri. Nu exista un sediu sau ceva pentru a le ține, dar nu mă deranja.

Exista natură, parcuri aranjate pline cu flori și diferite animale jucăușe care stăteau mai tot timpul pe acolo.

Ce era foarte frumos acolo, diferit de această Zonă erau oamenii de toate vârstele. Locuiau bătrâni, tineri, copii mai mici decât mine, bebeluși şi chiar și adulți.

Aici sunt doar adolescenți între 14-24 și Instructorii care nu depășesc 33.

Șefii de acolo, care ne supravegheau, aveau grijă, ce e drept,ca noi tinerii să ne întărim fizicul.  Aveam de alergat zilnic cel puțin 5 kilometrii. În restul timpului învățam să gătim sau diferite activități practice. Îmi plăcea,  câteodată mă mai plictiseam,  dar acolo era și mami. Mami, cât de mult îmi lipsește.

Ziua aceia neagră a început normal. Aveam treisprezece ani.

După doi kilometri alergați fără oprire, nu m-am putut abține să nu mă așez pe o bancă din cel mai frumos parc pe care îl cunoșteam. Stăteam liniștită și priveam apa care dansa deasupra unei fântâni arteziene. Stropi argintii udau pământul brun, fertil. Razele soarelui intervenea în formarea unui curcubeu în miniatură. Mă simțeam împăcată. Îmi iubeam viața. Eram ocolită de veștile rele din celelalte Zone, nu mă interesau războaiele prostești ale Liderilor cu ultimii Creatori, cei care au pus baza formării Noii Generații. Eram normală și îmi plăcea. Mă gândeam la toate lucrurile interesante care le-am învățat de la atâția oameni amabili. Nu îmi doream ca momentul meu de tihnă să se termine, dar au început bombele.

Totul în jurul meu era înconjurat de flăcări, flăcări verzi.

Am fost aruncată violent într-un copac. Hainele mele erau distruse. Puteam simți sângele curgând-mi pe ceafă. Pielea mea era roșie și o simțeam ca și cum aș fi fost tăiată în mii și mii de bucățele,  mutilată încet, pierzându-mi speranța de viață. Părul meu negru ardea, aproape am fost nevoită să îl smulg în timp ce mă rostogoleam pe asfaltul distrus.

Auzeam zeci de explozii, alarme inutile urlând sunete grave care anunțau sosirea morții. Vedeam avioanele performante ale Celor de Sus, care împrăștiau groaza printre cei de jos.

Eram sigură că mi-a venit sfârșitul şi voiam să mă dau bătută, să mă așez și să aștept. Sau și mai convenabil, dacă nu aș fi avut atâtea răni m-aș fi urcat într-un copac dând ca o nebună din mâini pentru a fi observată mai rapid de un pilot. Moartea mi-ar fi curmat suferinţa.