Iubind Cu Pasiune

Capitolul 17

Kyra

Mă trezesc din cauza mirosului înțepător de dezinfectant și medicamente. Încerc să mă ridic, însă fără succes. Mâna îmi este blocată de ceva, sau mai bine spus cineva.

Ali stă pe scaunul de lângă patul pe care sunt așezată, puțin cam șifonată și adormită de-a binelea. O ating ușor pe obraz iar ea deschide ochii speriată.

O liniștesc din priviri,iar când se mai calmează, îmi îndrept ochii spre ea.

-De ce nu mi-ai spus?

Întreb rece cu ochii ațintiți în ai ei.

-Niciodată nu ai vrut să mă asculți.

Îmi răspunde la fel, susținând contactul vizual.

Oftez înfrântă și mă las pe spate, pe pat privind tavanul.

-Plecarea ta a făcut ravagii foarte mari.

Încearcă ea să facă o glumă.

Pufnesc iritată:

-Văd asta!

Oare dacă eu i-am provocat lui această suferință, dacă voi vorbi cu el, i-o voi putea alina?

-Pot să-l văd?

Ali îmi zâmbește trist și aprobă.

Ajutată de ea ajung într-un final la salonul în interiorul căruia se află iubirea vieții mele.
Se pare că m-am lovit cam tare la cap.

-Mă descurc.

Îi spun, iar ea se îndepărtează de mine,lăsându-mă să intru.
Închid ușa în urma mea și îl privesc.
S-a schimbat atât de mult.Pare mult mai matur.

-Bună, cred că deja ți-ai dat seama cine sunt, spun și încep să râd amar, vroiam doar să-ți spun că m-am întors. După atâta timp am putut să-mi fac curaj să mă întorc.M-am așteptat să te găsesc fericit așezat deja la casa ta cu o fată pe care să o iubești, asta sau să te găsesc în pușcărie. În fine...Încă nu știu cum ai ajuns aici însă, vreau să știi că aștept explicații pentru asta. De ce să-mi dai explicații?Hmm,oare de ce? Pentru că, îmi doresc atât de mult să-i spun, dar cuvintele nu vor să-mi părăsească gâtul, pentru că așa trebuie!

Spun și îi depun un sărut scurt pe frunte și cu reținere mă îndrept spre ieșire.

-Kyra?

Îngheț, cred că am halucinații, însă faptul că aparatele au luat-o razna îmi dovedește că el chiar s-a trezit. Măiculiță! Landon s-a trezit!

În timp ce medicii și asistentele dau navală în salon, eu mă strecor afară pentru a împărtăși această veste cu ceilalți.

-Ce s-a întâmplat?

Sare de pe scaun Ali, dărâmându-l pe James care stătea aproape de ea.

-Landon s-a trezit!

Probabil că toți mă cred nebună cu acte în regulă. Adevărul e că și eu aș crede asta, dacă cineva mi-ar spune că o persoană care a stat în coma timp de cinci ani și-a revenit așa brusc.

-Vorbesc serios! De altfel de ce medicii ar fi intrat la el dintr-odată?

-Ca să-i anunțe moartea?

Își dă cu părerea Aaron, însă se alege cu un cot în coaste de la Ali.

-Cee? Ziceam și eu!

-Doar taci, te rog!

Îi privesc pe cei doi aiuriți și parcă încă nu-mi vine să cred că în sfârșit și-au dat frâu sentimentelor.

Cineva își trage glasul, făcând pe toată lumea atentă. Doctorul Watson mai precis. Sper că nu ne aduce vești proaste.

-Dragilor am două vești. Una bună si una rea. Cu care să încep?

-Desigur că cu cea bună!

Răspunde puțin cam indignată Ali

-Landon s-a trezit și se pare că este ca nou.

-Asta e grozav! Și vestea rea care-i?

-Păi cred că a suferit pierderi de memorie. L-am întrebat dacă știe cum a ajuns aici și m-am ales cu un răspuns negativ.

-De ce lui? De ce i se întâmplă lui asta?!

Cum e posibil să nu-și aducă aminte cum a ajuns la spital? Nici eu nu știu, dar speram să-mi povestească el.

-Kyra, știu cum te simți, dar ăsta e un mecanism de apărare. Așa se întâmplă când accidentele de genul sunt atât de grave. Subconștientul șterge anumite amintiri neplăcute.

Îl privesc oarecum îngrozită. Chiar atât de grav să fi fost?

-Pot să-l văd?

Doctorul Watson aprobă tăcut și se îndepărtează de noi spunând că va mai analiza puțin cazul lui Landon.

Inspir adânc pentru a-mi aduna tot curajul de care dispun în momentul ăsta și intru în salon unde îl văd pe Landon privind pe fereastră.

Cum aude ușa închizându-se întoarce capul spre mine privindu-mă oarecum uimit și confuz.

-Kyra...

-Landon...

Nu știu care dintre noi e mai uimit de faptul că suntem față în față și că avem ocazia să vorbim.

-Eu... cred că vrei să vorbești cu Ali.

Unde mi-a dispărut toată hotărârea?

Spun și vreau să plec, însă vocea lui mă oprește.

-Nu pleca, te rog, nu din nou...

Cred că maxilarul meu e undeva pe podea. Își amintește de plecarea mea?

-Îți amintești de plecarea mea?

Dau glas întrebării care mă frământă.

-Da.Ai fugit de mine și mi-ai frânt inima.

Îmi simt privirea încețoșată.

Ai fugit de mine și mi-ai frânt inima.

El chiar m-a iubit,iar eu ca o lașă am fugit peste ocean la primul hop.

-Eu...îmi pare rău, Landon.

-Nu-ți cere scuze, ai avut toate motivele. Ții minte când ți-am spus că distrug ce este bun?

Probabil că i-a tăcerea mea ca pe un "da" pentru că continuă:

-Ei bine, am frânt inima și aripile unui înger.

Rămân fără cuvinte. Rămășițele inimii mele frânte s-au reunit și mi-am recăpătat inima. Cu niște cuvinte, cu o privire a putut să șteargă cinci ani de suferință.

Nemaiputând să rezist mă avânt în brațele sale, vrând să-l simt aproape, să-i simt mâinile înconjurându-mi trupul.

Nu mă respinge ceea ce mă face mai mult decât bucuroasă.

-Ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată, nu aș avea cum să te uit.

-Mi-a fost dor de tine, Landon.

-Și mie, iubito!

Sunt aici, în brațele lui.