Sfârșitul jocului

Capitolul 9

                       Nu puteam să nu stau pe loc și să mă uit ore în șir la acest loc minunat, dar cu toatea astea, asera, cum am ajuns aici am adormit numai decât. Prezența feminină care mă urmărea ca un uliu și mă cearta ca un părinte era absolut epuizabilă. Am preferat să adorm și să nu-i aud gura pentru că noi doi ne șicanam în orice moment pe orice subiect oricât de neînsemnat. Așa că am deschis ochii leneș privind puțin în jurul meu. Priveam viața unui străin și mă simțeam depășit de situație, neștiind cum să fiu acest Friederich perfect. Nu simțeam asta și chiar voiam, într-un fel sau altul. Eram captiv în viața unei versiuni de-a mea.

                       Arh, dormitorul ăsta era spectaculos. Un perete din geam pe unde puteai să observi toată panorama. Munții, lacul și micul ponton. Îmi dădea o senzație de bine locul ăsta și un sentiment de deja-vu. Era destul de frig și asta mă făcu să mă trezesc din tranșă. Am privit intens pe geamul mare observând femeia care-mi mânca viața. Stătea pe un șezlong, învelită cu o pătură groasă pe pontonul despre care vorbeam mai devreme. Cu o cafea mare într-o mână, iar în cealaltă ceva carte, probabil. Am apucat un hanorac și am ieșit și eu apropiindu-mă de ea. Razele soarelui își revărsau lumina fix pe ea, radia. Părul îi strălucea, la fel și pielea. Apoi ochii care-i erau destul de schimbători aveau în ei o urmă de liniște. M-a privit scurt și s-a ntors la ceea ce făcea. Ținea în mână un album. Mi-am dat o palmă mintală, sper că n-avea de gând să-mi arate poze din anii trecuți pentru că îmi va arăta niște poze cu mine, un alt eu, un străin care se distra cu alți străini pentru care, acum, nu am niciun fel de sentimente.

— Bună dimineața, soare! îi spun și mă așez direct pe ponton.

— Neața! răspunde simplu și îi iau ceașa de cafea luând o gură serioasă primind pentru asta o privire năucitoare care pare că mă va îngheța.

— E la fel de amară ca tine, constat serios. 

— La fel ca sufletul meu, mă contrazice zâmbind. De obicei aș bea-o cu lapte, dar trec printr-o perioadă în care cafeaua cu lapte mă dezgustă.

— Ce faci acolo? întreb curios.

— Vrei să arunci o privire? mă întreabă și mă văd nevoit să-i ofer un răspuns afirmativ.

— Nu-mi răspunde la întrebare cu o altă întrebare, dar, da, aș vrea!

                                       Se așează și ea lângă mine și deschide albumul de la prima filă. Rămân uimit și trag de album în așa fel încât să văd mai bine. Sunt eu care țin în brațe un ghemotoc zâmbitor din cale afară înfășat într-o păturică absolut pufoasă, roză lângă un ditamai pomul de Crăciun. Mă uit mai atent și-mi dau seama că este bradul din fața casei mele părintești. Am un ditamai zâmbetul și par absolut fascinat de ființa pe care o țineam cu atât de multă grijă între brațele mele uriașe.

— Primul Crăciun al Katrinei l-am petrecut în Germania, la ai tăi. Lemnele trosneau în șemineu, Kitty gângurea, era tot un râset și casa mirosea a prăjituri. După Crăciun am lăsat-o pe Kitty la mama ta și am fugit în Berlin, într-un hotel absolut minunat. Am mâncat doar eintopf și am vizitat tot orașul. Într-o seară am băut un pahar de ciocolată caldă în timp ce ne plimbam, ningea mai ceva ca-n basme, m-ai prins de mână și mi-ai spus că ți-ai dori să rămânem acolo pentru totdeauna, noi doi și Kate, rodul a tot ceea ce însemnăm noi.

                                     N-am știut cum să răspund la asta pentru că nu părea ceva dn ce aș face eu în vreo viață. Am continuat să răsfoiesc albumul, anii treceau și eu eram în aceeași ipostază, eu, Katrina și un brad mare în spate. Urmau apoi poze de grup  cu noi, părinții mei, surorile mele și alte câteva persoane, probabil mama și prietena lui Phoebe. O altă poză cu mine și Phoebee, sărutându-ne, o alta cu noi doi în fața castelului Hohlenzollern.

— După două luni în care ne scoasem din minți unul pe celălalt, am cedat sentimentlor și ne-am sărutat în ploaie. Ai prelungit șederea noastră în Germania și am vizitat o altă mulțime de locuri. Eram îndrăgostiți lulea și respiram unul pentru celălalt. Aici, spune și arată spre o poză în care eram îmbrăcați foarte elegant, este o poză de la primul nostru eveniment la care am participat împreună. Ei bine, iar poza alăturată este una dintre cele mai frumoase nopți din existența noastră. Am participat la un bal, mi-ai dăruit rochia aceasta superbă și colierul la care țin din toată inima mea. Am dansat și părea că suntem născuți unul pentru celălalt, fiecare celulă trăia pentru dansul ăla care ne lega tot mai mult cu fiecare mișcare. M-ai adus aici după, în casa această și ne-am dezbrăcat de haine și sentimente. Eram deja însărcinată, însă tu nu știai. N-a durat prea mult fericirea, dar asta este o poveste pentru altă dată.

                                                   Aceeași tăcerea dureroasă era încă acolo. Nu aveam nici măcar un fleshback, nici măcar o tresărire, nimic. Poveștile ei mă lăsase rece pentru că eu nu-mi aduceam aminte de ele chiar dacă fusesem personaj principal. Într-un fel ciudat, îmi părea rău că nu-mi amintesc și nu voiam doar să fiu un ghimpe în coaste pentru toată lumea din jurul meu. Așa că încercam cât de mult pe putință să nu mai fiu un nemernic mai ales cu Phoebe.

— Am pregătit ceva de mâncare, dacă îți este foame, du-te înainte și te voi urma în scurt timp, mai am nevoie de câteva minute de liniște, zice și închide ochii lăsând soarele să-i dezmierde fiecare centimetru de piele.

                                                  Am făcut ceea ce mi-a zis. Am pus mâncare în farfurii, am așezat tacâmurile și am turnat două pahare de vin. Măcar atât lucru puteam face și eu. Am văzut că nu pare că va veni în următoarele cinci minute așa că m-am dus în dormitor și am scotocit prin dulapuri, din pură curiozitate. Ceva a făcut să deschid șifonierul. Un material albastru ca cerul îmi atrase atenția. Ceva mă făcu să vreau să-l ating, așa că am făcut asta. Era rochia din poza de mai devreme. Un fior rece îmi străbătu tot corpul, parcă fiind un impuls electric care-mi ajunse până în centrul creierului. Am închis ochii pentru câteva secunde și m-am imaginat acolo, în poveștile sale, dansând cu foc. 

— Friederich! o aud strigându-mă și înjur în gând.

                                                  Nu-mi aduceam aminte seara despre care vorbeam, cel puțin nu în imagini, dar în acele câteva milisecunde un sentiment mă copleși. Simțeam că sunt acolo și dansez, un fel de fluturi care se izbeau puternic de stomacul meu puse stăpânire pe mine în acele câteva clipe. Ceva se simți diferit și acum, de parcă ceva se limpezi în capul meu. Nu știam ce, habar n-aveam, dar mă simțeam ușurat.

                                                 Nu știam ce s-a întâmplat, n-aveam nicio idee, dar pentru câteva secunde situația mea părea mult mai clară, eram familiarizat cu totul, nu mă simțeam ca un străin în propria-mi viața. Căci, acum, în esență doar asta erm. Un ticălos care intrase cu bocancii în viața unui tânăr. Eu eram acel tânăr, eu eram acel ticălos. Toată lumea iubea tânărul, dar acum rămăsese doar asta, ceea ce fusesem odinioară, o verisiune nu prea bună a mea. Și apoi era toată lumea care era afectată de schimbarea asta bruscă. Mi-aș dori să aflu cine sunt pentru că acum nu-mi era clar nici dacă mai sunt Friederich Braun Heller.