Ninge. Primii fulgi se-arunca timizi in jocul numit iarna.. m-as arunca si eu cu ei, dar n-am de unde iar suicidul nu m-ajuta, nu ma duce nicaieri. Din contra, imi face pielea sa se raceasca si face oamenii sa ma uite. Ah da, uitarea... acum ceva timp mi-am dorit sa ma-nec in uitare dar n-am reusit decat sa ma-mbat. Dimineata.. of, nu mai veni.. lasa-ma sa vad apusul si apoi pleaca, fa-te iar noapte, lasa-ma sa-mi odihnesc sufletul la umbra unei tablii de pat ce-mi pare de fiecare data noua.
"DE CE 17 IERNI, REBECCA? DE CE NU INCETEZI CU DRAMELE?"tipa cu glas ascutit de-mi perforeaza timpanele editoarea mea, care-mi e si confidenta de o buna bucata de timp. Numele ei e Josephine, dar nu i-a placut niciodata numele asta, asa ca-si spune, simplu: JJ.
-Hei, stii ce-ar fi fost amuzant? Intreb cu o urma de zambet pe fata ocolind total subiectul.
-Ce ti-a mai trecut prin minte, psihopato?! Intreaba JJ cu-o urma de ironie in stare pura vrand parca sa-mi dea un branci sa cad de pe scaunul ala ce deja imi incomoda picioarele si simteam cu ma topesc usooooooor, doar sigur.
-Ce-ar fi fost sa ma cheme Ana? Adica gandeste-te, orice barbat si orice sentiment devine simplu cand lipsita de complexitate, sentiment sau urma de filosofie, cu-o privire sincera si indiferenta spui "Ma numesc Ana". E-atata simplitate-n numele asta de ma ingrozeste, jur! "Ma numesc Ana, ma numesc Ana" deja te condamna la simplitate, te duce cu gandul spre o fata usoara pe care o s-o ai o seara si dimineata o s-o inlocuiesti cu-o alta Ana ce-ti apare-n cale. Iar tu, ca Ana, te trezesti frumos, iti bei cafeaua fara sa faci nimic deosebit si pornesti spre lumea ta simpla, fara vreun regret ca alte sentimente inutile s-ar fi strecurat aiurea, facand din numele Ana, o Andra, o Annabelle sau mai stiu eu ce.
Josephine rade scurt. II zambesc, stiam ca m-a inteles.. cumva, mereu o face. Nu mi-a mai pus alte intrebari, a renuntat pana si la isteria de la inceput, cand a auzit titlul noii mele carti. Sincera sa fiu, scriu pentru ea, scriu pentru ce sentimente-mi trezeste si pentru ca, desi e o nebuna isterica enervanta, o iubesc. Mi-e prietena de putin timp, as putea spune, dar in ea am regasit tot ce pierdusem eu cand m-am indragostit de... el.
-La ce te gandesti? intreaba cu glas stins Josephine.
-Ahm... Ma gandesc la ce-o sa fac astazi, nimic special, mint eu. Nu ma crede, stiu asta, nu ma crede pentru ca ma cunoaste, dar tace.
-Reb, stii ca te iubesc.. dar, pentru Dumnezeu, trebuie sa incetezi sa fii asa!
- Asa cum? Ce ma definea ieri si n-o mai face azi? In fine, plec! Trebuie s-ajung acasa caci vin ai mei in vizita la cina iar eu n-am facut nimic. Mh, daca n-ai nimic de facut, treci pe la mine deseara!
Mereu am crezut in semne, da-da, stii tu, alea de le numesc toti coincidente. Eu nu le numesc astfel, am crescut cu credinta ca cineva ne manevreaza vietile intr-un anumit mod astfel incat sa mentina echilibrul. Azi moare un om, maine se nasc altii doi si tot asa, in echilibru. Si mereu am trait cu principiul ca orice viata este lipsita de sens daca nu are echilibru, dar bineinteles, oricarui echilibru ii corespunde un dezechilibru care-l face fericit, asa c-o sa te gandesti: daca dezechilibrele te fac fericit, atunci tu de ce mama naibii imi vinzi mie gogosi despre echilibru? Logica e simpla: daca esti dezechilibrat, un dezechilibru in plus ti-ar aduce distrugere-n masa si nu fericire. Ah, si era sa uit, stiti in ce mai cred? In momente de impact! Exact, momentele acelea cand nici nu-ti dai seama si treci, spre exemplu, prin fata viitorului tau sot sau viitoarei soacre si nu stii cum sa te fofilezi mai repede sa fugi, caci simti momentele de impact, te lasa fara aer pentru o secunda. Dar ce e mai interesant, este ca adesea nu-ti amintesti momentele acestea, ele sunt bine ferecate in subconstientul tau si nu ies la iveala decat foarte rar sub forma unor deja-vu-uri inutile si lipsite de orice sens pentru tine, ca om matur si cerebral ce esti.
