Jurnalul lui Emily

Capitolul I: Ochii gri(Part. 1)

      Povestea începe cu o fata pe nume Emily. O fată cu un trecut tragic, aceasta locuiește singura la marginea unei păduri.
Ea a locuit împreună cu bunica sa pentru o vreme, mai exact până la aproximativ 16 ani, iar începând cu această vârstă, viața ei urma să ia o întorsătură neașteptată.
   
     Emily, o fată plină de energie, și numită de cătră bunica sa, un izvor de apă aurie, este o fată drăguță, părul ei avre puțin din culoarea mierii produsă de albine, iar o mare parte din lumina arzătoare a razelor de soare facea ca alintarea folosită de bunica sa prindă glas.
Emily o are doar pe bunica sa, iar bunica sa doar pe Emily, sunt singurele persoane rămase în viața care aparțineau familiei lor, familiei Cries.

     Emily este, pe de o parte, o fată care se remarcă prin gândirea ei nonconformistă și deschisă la fiecare noutate care îi apare în cale, iar pe de altă parte, Ia polul opus, ea este, în egală măsură, responsabilă și perfecționistă, o fată cu o dorință nemăsurată de atingere a succesului, alimentată de o ambiție de admirat.
Cu toate că această nu este în cel mai bun sau fericit stadiul al vieții sale, ea posedă un optimism care dărâmă orice obstacol care o împiedică să se se bucure din plin de perioda adolescentină în care se afla.
     Nu foarte înaltă sau robustă în ochii celorlalți, dar un arbore masiv în interiorul ei. Ochii lui Emily sunt de o nuanță de gri pătrunzătoare, exclamând un aer misterios care o înconjoară. Niste ochii plin de bucurie, paradoxal așezați deasupra unor buze parcă trecute prin foc. Niște ochi trecuți prin experiențele unui adult, în corpul unei copile.
Paradoxal, chiar dacă Emily era o cascadă de apă care curge neîncetat, singura culoare care-i acopera trupul era negru, purtând această culoare în permanență.
     
       Atât colegii, cât si profesorii care îi cunoșteau situația sunt cutremurați de faptul că este atât de pozitivă și încrezătore în sine. Ea era văzută din acest unghi, dar nimeni nu știa cu adevărat ce stări se ascund în interiorul ei, stări care își luau startul din momentul în care acesta se întorcea acasă și își amintea că singura ființă care e aproape de sufletul ei era bunica sa, dar nici măcar ea nu o cunoaștea în profizime încât să știe ce gânduri întunecate are.

     De fiecare dată când simte că este a nimănui, când se simte de parcă ar fi aruncat cineva un blestem asupra ei si a familiei sale, Emily își lua din sertarul mesei cel mai voloros obiect pentru ea, cheia ce deschidea ușa către lumina ce-i înlătura bezna din suflet. Acest obiect care are o valoare sentimentală uriașă pentru ea, este un jurnal stufos de culoare galbenă, înconjurat de o ramă protectoare din arigint. Valorea nemăsurabilă a jurnalului era dată de faptul că a fost ultimul cadou pe care l-a primit de la mama sa, cu 2 luni înainte de a și lua rămas bun de la fica sa, dar nu pe veci căci jurnalul era un obiect transmis din generație-n generație, obiect care îi permite să-și simtă mama, prin rândurile pe care și ea obișnuia să le scrie când era în floarea adolescenței.

     Când nu scria în jurnal, Emily își ajuta bunica în vârstă de 86 de ani, care chiar dacă era slăbită fizic, mereu își găsea puterea necesară pentru a discuta cu nepoata sa, cu scopul de a-i oferii cele mai bune sfaturi și povești din tinerețea sa de mult trecută.
Cele două au o legătură aparte, sunt mai mult decât niște surori, bunica ei preluand rolul de mamă, rol de care avea cea mai mare nevoie, mai ales în plină adolescență.