The New Generation

Capitolul VII

-Nu este cu ei sau nu îl poți recunoaște? întreb în timp ce îngrijorarea se instala în locul fricii.

-Nu simt niciun miros cunoscut, în total sunt 35 de membrii Umbra Nopții, acolo sunt doar 30, poate nu sunt ei, dar ar fi prea ciudat...

Lăsăm liniștea să ne înconjoare. Pot vedea niște umbre care se apropie încet de sediu, în afară de noi două nu cred că mai bântuie cineva pe afară.

Sunt stresată, simt parcă cum luna și focul s-au aliat împotriva mea.

Mereu sunt la timpul și locul nepotrivit. Cea mai mare remușcare pe care o am e faptul că am târât și alți oameni în nebunia mea. Sunt prea impulsivă și iau decizii fără să mă gândesc de două ori. Sunt ghidată de instinctul meu, care este mereu prezent și mă bagă în probleme din care ies la limită.

Totuși sunt mai mereu optimistă când vine vorba de șansele de reușită a unei chestiuni care prezintă aspecte neclare.

Poate mă bazez prea mult pe ceilalți, care trebuie să îmi rezolve capriciile. Însă faptele mele sunt justificate. Vreau să ajut, să salvez pe oricine are nevoie de asta. E drept că, câteodată ajung cam târziu și după un timp sunt înghițită de remușcările adânci care îmi ruinează sufletul. Dar chiar dacă știu ce urmează după eșecurile mele, nu vreau să încetez.

Sunt foarte egoistă, îmi doresc să dau o mână de ajutor unor oameni prin intermediul altora, dar pur și simplu nu mă pot abține.

Lanțul gândurilor mele întortocheate este rupt de o serie de mârâituri și strigăte.

Mă uit în față, un lup imens încearcă să spargă deschizătura din peretele Căminului. Alți puști încearcă să o mențină întreagă.

Nu vreau să îmi imaginez ce măcel ar fi dacă s-ar confrunta cele două tabere.

Caut privirea prietenei mele. Ea nu era atentă la această luptă. A fost distrasă de ceva din spatele nostru.

-Hannah, dacă ești atacată de un coleg ai putea să-l folosești? mă întreabă arătând spre pistol.

"Da" ar trebui să răspund, dar adevărul este că nu știu sigur dacă aș avea curaj. Chiar pot îndrepta arma spre o persoană pe care o cunosc, chiar spre un străin, sau mă voi lăsa padră disperării și colților ascuțiți?

Tori înțelege neliniștea mea și pornește spre locul care parcă încerca să îl străpungă cu privirea, spunându-mi:

-Ar trebui să ai mai multă încredere în tine și să ai curajul să iei decizii dificile. Rămâi aici!

Are dreptate, sunt prea moale. Încerc să îmi înfrunt toate temerile din momentul respectiv.

Tori mi-a spus să îmi iau propriile decizii, sau mă rog, ceva asemănător, deci mă îndrept agale pe urmele ei.

Îmi întorc pentru două secunde capul spre Cămin. Membrii Umbrei încă nu au reușit să intre în clădire, dar e de rău, nu a venit deocamdată niciun Instructor. Pe unde sunt?

Înaintez cât de repede pot prin grădina, odată perfectă, care leagă internatul de laboratoare. Este distrusă. Plantele atârnă neajutorate cuprinse de foc sau deja arse total. Singurele dovezi că acolo a existat o suprafață de teren aranjată cu seriozitate sunt sculpturile din piatră. Îmi plăcea acest loc mă ducea cu gândul la Zona 18.

Alung rapid fantomele trecutului.

Caut silueta Felinei prin toată acea harababură. O depisteze cu greu. Se oprise. Părea îngrijorată, era încordată și aștepta.

În cele din urmă o ajung. Mă aplec în față, respir cu greu. Plămânii mei au ajuns la limită, sunt plini cu tot fumul pe care l-am inhalat. Mă simt de parcă nu aș mai fi făcut niciodată sport.

Ochii mei încearcă să se obișnuiască cu lumina nefirească a peisajului care mă înconjoară. Mă concentrez să disting ceea ce se află în fața lui Tori.

Pistolul încă se simte rece în mâinile mele tremurânde atunci când îl ridic spre halatul alb care încercă să scape din labirintul format de bucățile de cărămidă distruse de incendiu.

În mintea mea se naște doar ideea că, această persoană este cauza tuturor evenimentelor bizare din ultimele minute. Ar fi fost imposibil să fi supraviețuit exploziei dacă se afla aici. Deci vreau să fiu pregătită pentru orice.

-Stai calmă, Hannah, e Jacob, îmi spuse Tori spulberându-mi o parte din gândurile negre pe care le aveam, mă duc să îi dau o mână de ajutor.

Eu aleg să rămân pe loc. O urmăresc cum se deplasează ca o fantasmă printre ornamentele pierdute, acum, din cauza celor petrecute.

Tânărul acesta face parte din elita școlii, la fel ca Zack, dar este mult mai arogant decât celelalte genii.

În câteva clipe Jacob se sprijină de umărul prietenei mele. Sunt doar la câțiva metri de flăcările năucitoare. Încep să se deplaseze încet în direcția mea.

Mă gândesc dacă aș putea să ajut la ceva, dar nu găsesc altceva de făcut în afară de a pune întrebările standard:

-Hei, Jacob ești bine?! Ce s-a întâmplat?!

Cum mă așteptam nu primesc niciun răspuns.

Mă abțin până când el face contact cu pământul, într-o zonă sigură, dacă un spațiu înconjurat trei sferturi de niște flăcări imense și un sfert de "patrupede" poate fi numit sigur.

-Deci...încep eu, dar sunt întreruptă.

-Vă voi spune tot ce știu, urăsc întrebările, iar dacă mă veți întrerupe o singură dată nu mai scot niciun cuvânt, spune Jacob încercând să aibă o atitudine de macho.

Vreau să îi spun vreo două și chiar mă gândesc cum ar arăta fruntea lui cu o gaură în el, dar desigur glumesc. Tori nu spune nimic deci fac și eu același lucru.

-Eram în laborator și așteptam ca reacția dintre fier și acidul sulfuric, desigur,diluat, să rezulte...se opri când văzu expresiile fețelor noastre.

-Oricum, continuă el, după ce își drese vocea, în timp ce stăteam am auzit cum Ellen se ceartă cu cineva, fiind nervos deoarece mi-au întrerupt concentrarea, m-am dus să văd ce se petrece, auzeam vocea lui Ellen care îi spunea, din câte am dedus eu, unui străin, că nu are ce căuta acolo. Intrusul îi spuse să se dea din calea lui că alfel aruncă totul în aer, nu l-am văzut deoarece eu...eu am plecat de acolo, m-am teleportat în Cămin,ultimele cuvinte pe care le rostise abia le-am înțeles.

-De ce ai plecat Jacob, nu cred că te -ai speriat doar de la niște amenințări, care la momentul respectiv păreau nefondate? îl întreb eu.

-Am spus că nu vreau să îmi puneți întrebări, dar voi răspunde, cearta lor a continuat și la un moment dat am auzit ticăitul unei bombe. Bine puteți să mă judecați, dar ce puteam face?  Pur și simplu știam că trebuie să dispar repede de acolo! Și nu m-am gândit că aș putea fi de ajutor! Mai târziu eram în camera mea și am auzit explozia. M-am întors cât de repede am putut! Dar nu am mai găsit pe nimeni, termină el foarte agitat.

-Te-ai întors, contează și asta, îi răspunde Tori încurajator.

Mă pregătesc să îi spun și eu ceva,dar sunt întreruptă de sunetul, din spate, a unei arme care a fost încărcată.

-Întorceți-vă încet cu mâinile la ceafă!