Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL DOUĂZECI

Cu toată treaba și agitația pe care am avut-o, nu am avut timp să sesizez când Crăciunul a venit. Pur și simplu m-am trezit cu o Ana nervoasă în bucătărie, care se chinuia să împăturească sarmale și cu un Marcus care se supunea ordinelor și toca legumele pentru salata de Crăciun.

Mă împărțisem între facultate, unde prinsesem mai multe note bune, munca cu Tomas – cu care, da, am semnat contractul care ne lega pe un an – care îmi ocupa mai tot timpul, și Eduard. Avea multe evenimente la care era chemat, iar eu îl însoțeam ca iubita lui oficială.

Părinții săi, în schimb, începuseră să fie problema principală. Nu erau foarte mulțumiți de iubita de nouăsprezece ani a fiului lor, iar rarele ocazii în care îmi fusese dat să îi văd, la evenimente sociale, nu îmi oferiseră șansa să fac o impresie prea bună.

De Crăciun, atunci, lucrurile aveau să se schimbe.

La prânz eram invitați să luăm masa cu Marcus și Ana, iar la cină ne făceam prezența la părinții lui.

— Să îmi fac griji în legătură cu familia ta? a spus Eduard, luându-mă de mână și trântind portiera mașinii.

— O să fie Seba, iubire, Ana, Marcus și familia lor.

Mă durea să știu că nu era familia mea cu adevărat, poate la fel de tare mă durea și faptul că până să vin la ei nu obișnuisem să sărbătoresc Crăciunul. Uneori mă simțeam o străină.

— Bunicii lui Sebastian, sora Anei cu soțul ei și verișorul lui Marcus.

— Și sunt...

— Români, am completat eu. Sută la sută români, așa că acum, când voi veni la masa de Crăciun cu tine, una dintre aproape cele mai importante figuri ale României la momentul actual, să știi că este posibil să fie impresionați.

M-a tras spre el înainte să ajungem la ușă, sărutându-mă delicat pe buze.

— Le fac eu față, stai liniștită, m-a asigurat pe vocea aceea răgușită care nu făcea decât să îmi amintească diferența uriașă dintre noi.

— Tu lor poate, dar eu diseară... Cred că o să am nevoie de un Xanax înainte să intru în casa alor tăi, am spus pe jumătate în glumă, pe jumătate serios.

— Taci, o să te adore odată ce te vor cunoaște.

M-a luat de mână și a mers încrezător spre ușă. Era îmbrăcat ca de obicei în costum negru, cu o cămașă gri și avea părul aranjat frumos, barba neagră tunsă, scoțându-i în evidență strălucirea ochilor. Era eleganța în persoană.

Eu purtam un pulover roșu și pantaloni albi, și aveam părul căzându-mi în bucle largi pe spate, dar și ochelarii cu rame puțin cam mari care îmi jucau pe nas.

Când Eduard a bătut la ușă, Jeni, mătușa lui Seba, ne-a deschis ușa, iar eu am crezut că mor. Oh, nu, bietul Eduard!

— Vai, copii! Ați venit! Au venit copii, terminați de pus masa mai repede, a zbierat apoi cu toată saturația ei pulmonară. Intrați, vă rog!

— Bună, Jeni, am salutat-o eu zâmbind. Crăciun fericit!

— Crăciun fericit și vouă! Eduard... Sau, mai bine spus, domnule Eduard, să știți că vă votez când încep voturile.

Jeni era o femeie minionă, ca Ana, și mai plinuță, cu un păr exagerat de creț scurt până deasupra de umeri și pistrui pe fața bucălată, îmbrăcată, ca la fiecare Crăciun, în rochia ei tricotată albastru cu roșu. Și cu dresuri roși în picioare.