Blestem

Prolog

Strigăte disperate parcă bruiau încăperile, sânge, trupuri prăbușite fără speranță în roșul atotputernic și râsete lacome strecurate prin agonie.
Eram doar un punct ce avea unica putere de a privi haosul, dar de a nu face nimic. Tot ce vedeam era ușa podului propriei case, ușa care acum era între-deschisă, dar care nu mai fusese descuiată de ani și ani.
M-a cuprins o tendință stranie de a apăsa pe figurina incorporată în perete pentru a declanșa scările ce duceau la poarta pe care acum o vedeam ca pe o intrare în ghearele morții. Nu voiam să mor, însă corpul îmi era stăpânit ca și când aș fi o simplă marionetă, iar apăsând, picioarele m-au împins pe scări obligatoriu până în fața ușii.
Ochii îmi erau pierduți de-a dreptul în neant, eram deja în transă, nu mai simțeam decât bătăile îngrozitor de rapide ale inimii, mâna mea se îndrepta spre clanța prăfuită în formă de craniu pe care, brusc, am cuprins-o. Fiori neobișnuiți mi se plimbau prin vene și pe șina spinării, așa că instantaneu am închis ochii, vrând să nu am de-a face vizual cu impactul , ușa s-a deschis și am simțit cum am fost aruncată brutal în peretele din hol de o forță extrem de puternică, dar tot atât de necunoscută mie. 

                                                                           ***

Am sărit din pat ca și când salteaua mă propulsase de bună voie și am rămas stană de piatră, cu ochii ațintiți asupra podelei lucioase. Din nou un coșmar. Ah, deja era prea mult. Aveam fața transpirată, iar mâinile îmi tremurau la fel ca străbunicii, spaima mea întrecea toate limitele. Nu era normal să fiu torturată de fiecare dată când noaptea bate la ușă, deseori refuz să dorm și beau cafea pe ascuns, de fapt, întrebarea e ce nu am luat ca să rămân trează, însă nu a funcționat, căci în câteva ore pleoapele cădeau nevinovate și mă împingeau iar la chin. Uh, era îngrozitor, toate din cauza imaginii ce-mi bântuia neîncetat copilăria, încăperea în care bunicul nu mi-a dat și nu-mi dă voie să cercetez, dar uneori mai rămâneam cu ochii fixați pe ușa aia, totuși niciodată deținând curaj să apăs pe maneta magică care cobora scările.

Mi-a ajuns până-n gât, de câteva luni bune mă stresez continuu și mă trezesc speriată de mama focului. Am fost chiar și la un psiholog care nu prea m-a ajutat, a spus să mă închin, să merg mai des la biserică și să mă relaxez citind, dar eu făceam deja astea, camera mea e plină de inconițe mici și chestii legate de Dumnezeu, port și o cruciuliță la gât de foarte mult timp, păcat însă, coșmarurile nu au încetat să-mi inunde mintea.

Ceva e cu siguranță putred aici și nu voi renunța până nu aflu.

- Imi, scompo!! Micul dejun e gata!

Și uite așa a reușit să mă trezească mama din gândurile mele, strigându-mă de pe hol.

- Vin acum!

Am răspuns ca mai apoi să-mi iau niște haine lejere din dulapul masiv de lemn, piesa mea prefertă din tot mobilierul.

M-am încălțat cu papucii albi din fața camerei și m-am dus direct la bucătărie, țin să informez că holul care duce spre ea deține și ușa podului. Duh, încep să urăsc tot mai mult casa asta.

Nu eram prea entuziasmată de micul dejun, erau doar niște vafe cu sos de fructe de pădure, pofta mea de mâncare lipsea desăvârșit, așa că mi-am pus doar un pahar cu apă.

Mama mă privi preț de o secundă în timp ce pregătea niște ouă ochiuri, se încruntă extrem de brusc.

- Dragă, te simți bine? 

- Nu chiar, probabil e vizibil!

- Remarcabil! Hmpf, nu știu când o să-ți înceteze coșmarurile alea, m-am săturat să te văd tot timpul cu niște cearcăne cât casa!