Sfârșitul jocului

Capitolul 11

                Am luat în fugă geanta de pe pat și m-am îndreptat spre mașină. Cu toată agitația din jurul meu nu apucasem să văd niciun doctor pentru a-mi monitoriza sarcina. Nici nu știam în tocmai în câte săptămâni eram pentru că totul se derulase atât de repede și apoi m-am trezit prinsă în universul ăsta din care voiam să scap cu nerăbdare. Am inventat un motiv absurd pentru a mă putea duce în oraș fără el și am intrat în clinica unde lucra femeia care mi-a salvat fiica.  Stăteam cu ochii pe telefon tot timpul, în cazul în care ar avea nevoie de ceva. Mă simțeam ca și cum mi-aș lăsa fiica de câțiva ani singură în ditamai casa. Singura diferență era că micuța mea are momente când e mai responsabilă ca taică-su. Mă speria gândul că el este singur în toata casa putând să plece în voie în orice loc. 

             Date fiind condițiile, m-am grăbit puțin pentru că era musai că după ce termin aici să mă duc la birou. Oare ce făcea Friederich acum? Dădea foc la casă? Se uita liniștit la meci sau a fugit în Europa? Știe el prea bine cum e să-ți pui fundul în avion în momentul când sitația e prea tensionată și să dai bir cu fugiții la mii de kilometri depărtare. Și da, Friederich, dacă te întrebi dacă-mi amintesc, vreau să știi că nu voi uita asta vreodată. Momentul ăla a durut prea rău și am trecut peste complet, dar n-am cum să uit că ai făcut asta. Mi-aș dori totuși să te mai urci o dată în blestematul ăla de avion și să pleci, dar cu condiția să-ți amintești tot. Să-ți amintești cum e să te țin în brațe când totul se duce dracului, să-ți aduci aminte cum fică-ta te strânge în brațe cu toată puterea unui copil de vârsta ei, cum ajungi acasă obosit după o zi de muncă și te aștept cu cina terminându-se cu momentele noastre în doi după ce Kitty adoarme. Tu pleacă în Tokyo și adu-ți aminte tot, inclusiv cum să iubești, vei ajunge înapoi în America în cel mai scurt timp. Și dacă nu te vei topi de dorul meu, te vei scurge din picioare din cauza absenței Katrinei.

                   Am deschis ușa larg și am intrat în sala de așteptare așezându-mă pe un scaun. Erau doar câteva femei însărcinate care își așteptau rândul în liniște. Privirea mi-a rămas blocată pe un scaun din sala de așteptare vizualizând, în minte, scenele de acum câțiva ani.

        — Nu mă duc nicăieri, Friederich! îl anunț pe cel care apăruse la ușa maică-mii abia acum vreo două zile.

                  Se întoarse de la mama naibii și făcea pe șeful cu mine când ne întâlnisem din întâmplare prin oraș. Inima îmi bătea ca nebuna și totuși nu trebuia să-i arăt asta deloc. Prezența sa mă sâcâia, pur și simplu. Aș fi vrut să-i iert totul și să-l sărut. Nu puteam face asta și nici nu merita.

       — Ba te duci, acum, te rog, încetează să mai te contrazici. 

        — Nu voi face ce zici tu. Și în niciun caz nu o să vin  până în DC ca să văd nu știu ce doctor., mai ales cu tine. Nu te-a interesat până acum așa că nu e nevoie să te intereseze de aici înainte, replic cu răutate și mă întorc cu spatele la el plecând.

                M-a prins de mână și printr-o mișcare m-a întors cu fața spre el. La naiba cu tine, Friederich!

      — Este copilul meu, Phoebee.

       — De ce ești atât de sigur?  Când tu-ți băteai creierii cu cine știe ce proiect, altcineva avea grijă de mine.  

              Nu știam nici eu de ce naibii spusesem asta pentru că nu era nimic real. Dar mă durea prea tare toată situația așa că aș prefera să plece, iar, la mii de kilometri depărtare decât să ne războim pentru rodul dragostei noastre. Așa măcar mă puteam vindeca așa cum știam eu mai bine.

    — Să nu mai spune asta nici măcar o singură dată, șuieră printre dinți amenințător.

    — Că nu este al tău sau că am venit cu testul ăla de sarcină la tine vrând să te prostesc? zic cu o răutate ieșită din comun.

  — Scumpo, când vei vrea să mă minți, străduiește-te mai mult, spune și se apropie brutal simțindu-i respirația peste gâtul meu ca mai apoi să mi se furnice toată pielea. Și-atunci, dacă ești atât de dură, de ce am atât de mult control asupra ta?

             M-am tras din strânsoarea sa începând să plâng. Mă durea că avea atât de mult control asupra mea. Viața mea se învârtea î jurul său. M-am îndrăgostit ca o proastă de cel mai rău prototip de bărbat și ca a să fie ca într-un film prost a trebuit să fiu și șeful meu.

 — Faptul că ai făcut sex cu mine și m-ai lăsat gravidă, nu te face tată, țip iar la el.

 — Of, iubito, credeam că ai înțeles, zice și zâmbește vizibil mai calm. Cu tine n-am făcut sex, cu tine am făcut dragoste și asta-i diferența. 

 — Termină cu vrăjeala! țip a mia oară din toți plămânii la el.

             N-am mai zis nimic, am dat să plec când m-a ridicat pe sus, punându-mă pe un umăr de-al său și m-a dus în mașină. N-aveam cum să-l clintesc și oricât de mult aș fi strigat la el îl durea undeva. M-am trezit dusă cu forța în DC la o clinică de specialitate pentru a-mi face un control. M-am așezat extrem de îmbufnată pe un scaun la întâmplare și l-am privit nervoasă. Ah, Medusa, îmi faci viața un calvar.

 — Tu n-ai de prins un avion spre  țărâmul de nicăieri? îl întreb.

 —Nu te poți abține, nu-i așa?

 — Tu te poți abține să nu deți controlul asupra tuturor lucrurilor?

 — Nu mai fi copil, Phoebee. 

 — Tot eu? Se presupune că trebuie să am un copil cu tine, îi zic.

 — Parcă nu era al meu, zice și îi apare un zâmbet inocent în colțul gurii.

                 N-am scăpat de gura sa așa că am intrat la doctoră și atunci am asculat împreună sunetul inimii fiicei noastre. Toată distanța dintre noi s-a topit ușor, ușor. Bineînțeles că ne-am mai scos din minți unul pe celălalt ceva timp până când mi-am dat seama că îi pot reoferi încrederea mea. Prin fapte, văzusem că îi pare rău pentru ce făcuse. Apoi m-a dus în casa noastră din DC unde amenajase dormitorul copilului, mi-a pus un inel pe deget și totul fusese perfect.

                            Când mi-am auzit numele, am lăsat amintirile să se ducă ieșind din transă. Am zărit-o pe cea al cărui nume îl purta fii-mea. Nu vorbeam foarte des căci nici una nu prea avea timp, dar îmi era o bună prietenă. Își vopsise părul într-o nuanță care o arăta mult mai tânără decât era. De când ieșise dintr-o căsătorie toxică, părea că înflorește în fiecare timp. Avea un zâmbet larg pe buze și niște ochi mari, negrii și sclipitori. Mă salută și se așează pe scaunul de lângă mine, îmbrățișându-mă.

 — Felicitări, Bee! Știu cât de mult îți mai doreai încă unul.

 — Mulțumesc! Să sperăm că nu se va termina ca data trecută, îi zic și râde.

 — Cum se simte Friederich? mă întreabă schimbând repede subiectul.

 — Este bine fizic, dar încă nu-și aminește nimic și am început să-mi pierd speranța, sincer, îi spun tristă.