Negru.

Vorbe care dor

Nu cred ca m-am ridicat din scaunul meu de piele, cel rosu-aramiu care a suportat toate picaturile de lacrimi, sange, alcool si vorbe murdare din casa aceasta. Nu accept altceva decat fumul delicios al tigarii si alcoolul care mi se evapora prin pori-mi indurerati. Iluziile imi inunda mintile precum natura face ravagii cu apa marii, atunci cand e suparata pe lume. Asa trebuie sa fac si eu cand sunt suparat pe lume. Durerea oaselor care sunt puse in miscare de furia coplesitoare, este ca un anestezic care nu si-a facut efectul. Melodia de pe fundal tinde sa nu se opreasca niciodata. Ma ridic de pe fotoliu precum se inalta din nameti plapandul ghiocel, dar eu nu ma aseman cu el, puritatea lui nu se compara cu malul din sefletul meu care nu va fi niciodata curatat de valul unei ape cristaline, va fi un popas pentru entitati care zabovesc aici, pamantul calcat de toti talharii, criminalii este scuipat si uitat pentru totdeauna. Nebunia si ura imi copleseste tabloul pe care il privesc de minute bune. Cele doua surori gemene se exteriorizeaza iar palmele mele ucigase incep sa sfartece panza delicata folosita de un prieten de al meu, pictor de meserie. Drumul meu continua in bucatarie, care este pentru totdeauna initierea mea catre abisul infernului, alcoolul. Nu lipseste din casa mea cu desavarsire. Deschid dulapul de deasupra chiuvetei si aduc la lumina ultima sticla de whiskey pe care o mai am de saptamana trecuta si nu am putut sa o termin repede. Am avut probleme foarte grave cu ficatul; brusc s-a transformat intr-o pastila efervescenta ce se topeste ireversibil in prezenta apei. Scot din congelator cutia de cuburi de gheata si arunc 3 in paharul cu bautura. Il iau usor de pe masa prafuita. Nu are cine sa aiba grija de casa de cand draga mea sotie mi-a facut cu mana impreuna cu cele doua fete ale mele, luand cu ele toata fiinta mea. Merg cu pasi de batran in sufrageria cea mare si deschid cu greata televizorul. Nu l-am mai schimbat de ani de zile; ca sa fiu mai explicit nu l-am folosit niciodata. Nu sunt un robot care sta incontinuu unei cutii cu maimute desfranate facand semne oculte spaland mintile celorlate maimite care le urmaresc. Ma gandesc pentru a doua oara, si aleg sa deschid radio-ul. Nimic mai interesant ca whisky-ul meu. Cativa morti, sute de bolnavi, accidente lipsuri si alte grozavii aud la cutia de plastic vorbitoare. Asta m-a facut sa ma inchid in casa mea pentru totdeauna. Lumea de afara este cel mai mare dusman al meu, imi vrea raul atat de mult cum doresc inca un pahar de bautura. Refuz sa mai beau prea mult. Incepe sa imi fie rau si ma duc in biroul meu. Aici se simte mireasma aerului curat care provine din padurea din apropierea casei. Scot din sertar gramada de hartii, stiloul si calimara. Pun pe foaie toate toate gandurile si sentimentele vide, fara niciun sens. Doar arunc cu cuvintele pe celuloza. In viata obisnuiam sa arunc cu cuvinte in oameni facandu-i sa isi doreasca moartea si uneori sa isi curme suferinta la care ii supuneam eu. De aceea m-am privat eu de lume. Lumea mea e palatul meu pentru vesnicie, el este locul nasterii mele dar va deveni, in scurt timp, mormantul meu.

Ma tem ca nu stiu cum sta treaba cu aceste cuvinte. Un subiect delicat, ca sa-mi expun punctul de vedere, un cuvant face cat o suta de trairi, provoaca atat fericirea paradisiaca cat si agonia infernala. Orice mester al cuvantului e un Calaret al Apocalipsei, asta insemnans ca orice cuvant spus in plus ne duce mai aproape de Apocalipsa. Este evident de ce, sau nu. Asta depinde de viziunea fiecaruia asupra vietii. Pe cand aveam varsta angelica a adolescentei, arta cuvantului a crescut in pestera interiourului, nedeslusit, neunoform, inexact. Iesind din pestera, el (cuvantul) a capatat diferite forme: sirene fabuloase care au vrajit numerosi barbari cretini, care, dupa rationamentul lor de scoica, arma cea mai potrivita a omului este violenta; dincolo de infatisarea duioasa a creaturilor sta ascunsa samanta adevarului suprem care, din pacate nimeni nu reuseste a-l descoperi. Cu alte cuvintele, contrastul dintre aparenta si esenta este colosal. De aceea ma ascundeam in spatele unui monstru care zambea, facandu-i mereu pe cei din jurul sau sa zambeasca, uitand aspectul important ca miezul este putred si uscat. Poate si astazi inca stau intr-o pestera ascunsa de civilizatie...dar cine stie ce ne rezerva viitorul. Alteori cuvantul lua forma unor copii, care mangaiau adesea mahnirile celor mai in varsta, ei fiind neputinciosi in materia modelarii noilor intelesuri, bucurii, fantezii. Cuvintele aruncate pe spatele unora au reprezentat crucea care i-au condus sfarsitul neasteptat de subred si prematur al vietii, atarnand in final sub forma unei bucati putrede de carne pe o bucata si mai putreda de lemn. Acest calvar nu toti dintre noi il suporta. Unii se opresc din calatorie. Isi infing crucea in tarana si decid ca trebuie sa atarne. In antiteza cu aceasta categorie de persoane sunt cei care, chiar si atunci cand au ajuns la sfarsitul golgotei, striga la tovarasul de alaturi: Da-te jos de pe cruce!; in zadar aceasta masa coloasala de vietati lupta pentru ceva care nu dovedeste a avea scop, iar daca ar avea, ar fi atat de vag si de neinteles astfel incat presupunem, ipotetic, ca nu exista.