Inimi Rănite.

Capitolul 1

Dacă pe tot parcursul acestor 27 de ani am avut de învățat ceva, este faptul că trebuie mereu să lupți pentru ceea ce ai. Nu trebuie să cedezi și să lași garda jos, indiferent de umilința la care ești supus și problemele cu care trebuie să te confrunți.

Un om, pe tot parcursul vieții sale caută afecțiunea, iubirea, să știe că poate mereu să se bazeze pe cineva. Vrea să simtă că-n viața asta dură are pe cineva alături și-l va sfătui, il va îndruma spre calea cea bună fie că este vorba de proprii părinți, frați, iubită sau un simplu om apărut recent în viața sa. Mereu va dori să se auto-depășească și să arate lumii întregi că poate deveni cineva. Cu multă muncă, va reuși să demonstreze că este un om important în viața asta de rahat.

Dar ce este iubirea? O putem explica în cuvinte, sau mereu trebuie să o arătăm prin simple gesturi? Asta nu știu și nu cred că voi înțelege vreodată însemnătatea acestui cuvânt.

De ce? Poate pentru că nu am experimentat acest sentiment, nu a avut cine să-mi arate cum se simte și toate acestea sunt din cauză că sunt un biet orfan. Sunt un copil abandonat de proprii părinți, aruncat imediat după naștere, având corpul înfășat doar într-un prosop jegos, lângă o ghenă de gunoi; probabil m-au lăsat acolo cu gândul că-mi voi da repede duhul, datorită gerului năprasnic de afară.

Dar din păcate pentru ei, sau pentru mine, habar n-am care dintre noi a fost mai ghinionist, o bătrânică care a ieșit să-și arunce gunoiul, m-a găsit și m-a luat la ea acasă, unde mi-a făcut o baie cu apă caldă, să-mi readucă căldura corpului care era foarte-aproape de îngheț. Era o femeie singură, care trăia de pe o zi pe alta dintr-o pensie de 400 de lei pe lună; nu avea cum să se ocupe de un nou-născut, din moment ce abia se întreținea pe ea, de aceea a doua zi m-a dus la un centru de plasament.

Din acel moment, am fost închis între acei patru pereți, având colegi de suferință încă trei băieți. Mereu am fost un copil retras și poate de aceea nu am fost prea simpatizat de ceilalți.

Eram mereu în vizorul colegilor, aceștia făcând mereu miștouri pe seama mea, sau tot felul de glume nesărate, dar mereu aveam grijă să stau în banca mea și să nu mă las afectat. Iar personalul care, chipurile, ne ingrijea mereu aveau grijă să ne jignească, să ne pedepsească, sau cand erau in toane proaste să ne bată.

In ciuda celor trăite, niciodată nu m-am lăsat înfrânt și am luptat mereu cu singurătatea resimțită și toate problemele cu care mă confruntam zilnic.

Când am împlinit vârsta de 18 ani a trebuit să învăț să mă descurc singur, deoarece în momentul în care deveneai major, statul nu te mai susținea. Pur și simplu te dădeau pe ușă afară și-ți spuneau "descurcă-te, din acest moment ești major, nu ne mai interesează viața ta."

Nu pot spune că era cel mai frumos loc de pe acest pământ, dar măcar te puteai consola cu ideea că ai un acoperiș deasupra capului și nu ești nevoit să umbli prin gunoaie pentru a te hrăni. Nu stai sub cerul liber, rugându-te în fiecare noapte să nu plouă, că nu ai alte schimburi. Iar celălalt plus al acelui loc al torturii era acea masă caldă, chiar dacă uneori nu era nici măcar aceea comestibilă.

Nu ne permiteam să refuzăm mâncarea oricât de rea la gust era. Eram mereu obligați să mâncăm acel terci alb-gălbui, pe care ni-l aruncau cu scârbă în farfurie și la gustul de pământ pe care-l avea, cu siguranță nici porcul nu-l mânca. Trebuia să ne supunem regulilor, asta dacă nu doream să fim pedepsiți în diverse moduri. Totul depindea de starea angajaților și nu pot spune că am văzut vreodată pe cineva binedispus în acel loc horror, din punctul meu de vedere și cu siguranță și al celorlalți.