Poezia "Plumb" a apărut în fruntea volumului de debut cu acelaşi nume, din 1916, care a trecut aproape neobservat în epocă, mai ales pentru că România se pregătea să intre în primul război mondial. Este considerată o capodoperă a creației bacovie şi o culme a simbolismului românesc.
Titlul : plumbul este un metal ale cărui trăsături specifice sugerează stări sufletești :
- greutatea metalului sugerează apăsatea sufletească;
- cenuşiul sugerează monotonia;
- maleabilitatea metalului sugerează dezorientarea, labitatea psihică;
- sonoritatea surdă a cuvântului ( patru consoane şi o singură vocală) simbolizează închiderea definitivă în spațiul existențial, fără nici o soluție de ieşire.
Tema literară ilustrează condiția poetului într-o societate superficială, care nu îi înțelege aspirațiile.
În poezie exista un motiv esențial : moartea, redat prin sicriu, mort, somn, dormeau adânc, cavou, coroane era frig, era vânt. Celelalte motive -amorul, tristețea, singurătatea, nevroza, plumbul- sunt secundare, dar ajută la reliefarea ideii esențiale de alunecare inevitabilă spre moarte, spre neant.
Lirismul este subiectiv prin prezența mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric( pers. I a vb. stam, am început, pers. I a adj posesiv amorul meu.
Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic în care poetul exprima o stare sufletească disperată, lipsită de orice speranță.
Structura: poezia este alcătuită din două catrene, care corespund celor două planuri ale realității: unul exterior, alcătuit din cimitir, cavou, simboluri ale unei univers rece, ostil, care îl împinge pe poet la izolare şi disperare şi unul interior, sufletesc, sugerat de sentimentul de iubire care îi provoacă poetului disperare, nevroză, deprimare, dezolare.
Cuvăntul-cheie al poeziei este plumb , care se repetă de şase ori ( folosit obsesiv, apare de trei ori, în fiecare strofă).
Prima strofă defineşte un univers rece, străin, în care poetul trăieşte sentimentul singurătății tragice. Acest spațiu închis, sufocant, apăsător în care trăieşte poetul ilustra societatea , ca univers limitat, dar şi pustiul sufletesc.
Strofa a doua defineşte realitatea interioară. Poetul invocă amorul, dar acesta doarme întors cu fața spre apus, adică spre moarte. Aripile de plumb sugerează zborul în jos, căderea surdă şi grea, din care poetul nu se mai poate înalța; căderea în moarte este inevitabilă, şi nici măcar iubirea învocată cu disperare nu reprezintă o şansă de salvare:
Limbajul artistic
La toate nivelurile( lexical, fonetic, morfosintactic), poetul exteriorizează ideea de alunecare spre neant.
La nivel fonetic -Frecventa consoanelor m, b, v, l, a sugerează foarte bine plânsetul, vaietul, ca ecou al atmosferei insuportabile.
La nivelul morfologic - Verbele la imperfect ( dormeau, dormea, stam) desemnează trecutul nedeterminat, o acțiune trecută dar neterminată, în contiunuă desfășurare încă, aşadar permenența stării de angoasă.
