Ciudații [Andy Biersack fan-fic] // pauză

Prezentarea (partea a ll-a)

Am fugit spre părculeț, doar ca să scăpăm de ai mei. Eu eram încă roșie și am luat guri mari de aer ca să-mi revin, la fel ca el. Era atât de adorabil, mai ales că era roșu din cauza alor mei, care erau înnebuniți după tatuajele lui.

-Andrew...

S-a uitat spre mine, apoi și-a așezat mâinile pe talia mea și m-a sărutat apăsat. Nu știu de ce, dar îmi plăcea la nebunie să mă sărute așa. Simțeam cum își plimba mâinile pe corpul meu.

-Faith, știai că peste o săptămână reîncepem liceul, nu?

Moaca mi s-a-ntristat pentru că m-am gândit că poate el o să găsească altă tipă, poate mai șmecheră mai frumoasă sau nu știu...

-De ce te-ai întristat așa, iubire? întrebă el cu o moacă destul de confuză. Știu că e trist subiectu' ăsta, dar într-un fel îmi pare bine pentru că...

-Promite-mi că nu o să mă lași pentru alta. Atât. am spus scurt, așezându-mi capul, sau mai bine trântindu-l de pieptul lui.

-Nah, tu ești cea mai adorabilă, scumpă, frumoasă, șmecheră, cu cel mai fain corp...

-Andrew! am țipat eu.

-Ce? Am zis doar adevărul. Și dacă îți va fii lene să îmi mai spui întregul nume, spune-mi Andy.

-Ok, Andz.

A râs.

-Îmi place și cum sună Andz. Pare așa de drăgălaș cum o zici tu.

Nici nu ne-am dat seama, a treia sau a doua oară, când naiba am ajuns în fața casei lui.

-Damn, sunt emoționat ca naiba.

Am vrut să spun ceva, dar am simțit o emoție care îmi oprea plămânii să funcționeze. Da, am folosit niște termeni super inteligenți, știu.

S-a auzit ușa, apoi apăru o femeie cu ochi albaștri, blondă, slabă, îmbrăcată în haine negre, cu fața luminată de fericire. Semăna mult cu Andz al meu, deci era mama lui.
Ce realizare! Nobel pentru genialitatea ta?

Da, te rog.
Du-te că n-am nimic.

Nu am timp să mă cert cu tine.
Okay, okay.

-Andrew, dar ce frumoasă este Faith a ta! exclamă femeia.

-Mulțumesc... am spus eu puțin gâtuită de emoție.

Apăru din spatele ei un bărbat tit slab, cu ochi tot albaștrii și păr alb. Părea prietenos.

-Ea este fata de care tot povesteai? E foarte frumoasă. Eu sunt Chris, încântat. Iar ea este Amy.

-Și eu sunt încântată! am zâmbit eu.

-Haideți în casă!

Andz m-a lăsat pe mine prima, pentru că nu încăpeam amândoi pe ușă. Plus că așa e frumos, cică. M-a luat de mână și l-am auzit:

-Mam', am s-o duc la mine în cameră...

Atunci Amy ieșise cu diferite prăjituri de casă plus ceaiuri în niște cănițe cu simboluri de iarnă, chiar dacă era septembrie, adică toamna.

-Nein! În sufragerie mergem toți ca să discutăm, clar? întrebă ea uitându-se la el gen: "Dacă nu faci ceea ce zic vei fii ștrangulat cu șireturile de la teniși." plus un zâmbet foarte drăguț.

Eu tot admiram casa cu bun gust făcută: pereți albi ca spuma laptelui, niște dulapuri din lemn de stejar care intrau în contrast cu covoarele din țesături precise din tot felul de materiale, iar candelabrul de aceași culoare lumina întreaga cameră de zi. Mă simțeam ca într-un basm.

-Okay, mâncați ce vă dorește inima, ficatul, pancreasul și stomacul!

Toți am râs la gluma lui Amy. Era o femeie așa de treabă.

Din vorbă în vorbă am ajuns la subiectul: "Andy când era mic"

-Deci, Andz avea trei ani și ne mutasem deja aici și el plângea doar pentru că îi era dor de pereții desenați cu carioci și acuarele sau atunci când a căzut din copac doar pentru că vroia să zboare. Adică imaginează-ți un copil într-un copac, cu zâmbet tâmp, care se aruncă falnic și faimos de acolo doar ca să zboare. Ah da și melodia "I believe i can fly".

Efectiv toți muream de râs, dar Andrew avea

un râs puțin forțat, doar pentru că părinții îi spuneau prostiile din copilărie.

-Sau...

-Mam', ne ducem la mine în cameră. interveni el tăios.

-Bine, bine.

Apoi i-am simțit mâna caldă care o atinsese pe a mea care era rece.

Am coborât la subsol, unde era camera lui. Era imensă, cu tot felul de postere și jocuri video aruncate pe jos, o plasmă mare care făcea toată camera plus patul enorm cât pentru o familie cu doi copii mici.

-Nu mi se pare corect să nu îți arăt și camera mea.

-P-A-R-A-D-I-S. am urlat eu.

El a râs.

-Ești gameriță, așa-i?

-Ce întrebare retorică.

-Haida la un Dota2.

-De unde naiba ști jocul meu preferat?

-Ne căsătorim, clar.

Apoi am simțit cum telefonul sună în buzunar. Era mama.

-Ău?

-Rămâi la el, așa-i?

-Sunt ai lui acasă jesus mam'.

-M-ai liniștit.

Apoi mi-a închis naibii în bot. Andz s-a uitat la mine și a râs.

-Nu m-aș supăra dacă te-aș vedea îmbrăcată în pijamalele mele. grăi el pervers.

Am râs și ne-am băgat la un meci, fiindcă avea două laptop-uri.