CÂND VALURILE NU MAI AJUNG LA ȚĂRM

🌊

Valul acesta mic îmi atinge piciorul, dând naștere în interiorul meu unui sentiment rar pentru mine: melancolie. Soarele mai puțin arzător acum îmi atinge fața cu razele sale, amplificând sentimentul.

Inspir adânc, mirosul de sare pătrunzându-mi și ultima celulă. Iau o scoică mică de jos și îmi imaginez viața în acea scoică. De fapt, chiar așa a fost viața mea, sau cel puțin ultimul an. Fără de scăpare din situații nefaste, simțind cum libertatea îmi este îngrădită și, cel mai rău dintre toate, ca într-o spirală nenorocită.

Există două situații când nu poți plânge, deși ai ajuns la apogeul durerii: când ai plâns mai mult decât trebuia să plângi într-o viață, ori când nu plângi când ar trebui. Eu mă aflu în a doua situație. Am atâta durere în mine, dar nu o pot elibera. Și e chinuitor să o simți în fiecare clipă când ești treaz. Ar fi fost mai ușor să fiu goală pe dinăuntru, ca să nu simt nimic, dar sunt plină. Plină de durere.

Revino-ți, luptă, continuă-ți viața. M-am săturat de cuvintele astea spuse de oameni care au totul, iar eu nu mai am nimic. Poate doar speranță.

Speranța mă ține în viață, cât și durerea. De aceea mă gândesc un singur lucru: a spus că va fi aici, a spus că îmi va fi aici în momentele astea. Încă nu a ajuns. Nu știu cât și dacă îl mai pot aștepta, dar un lucru știu sigur: dacă nu ajunge în următoarele zile, decizia mea va fi cea finală.

- Hei, vii în casă?

Vocea Larei mă scoate din reverie. Mă uit spre ea, dar văd dincolo de ea. Dau din cap afirmativ și mă ridic. Mă opresc la ușă, mă șterg, apoi intru cu pași mărunți.

- Vrei să ne uităm la un film?
- Nu, e în regulă, îi răspund automat.

Lara, sora mea, își pune mâinile pe șolduri oftând. Va spune ceva, știu că o va face, o face mereu. Dar își calculează vorbele, încearcă să le îndulcească într-un fel în care să nu mă rănească. Însă eu aud mereu cuvintele din spatele cuvintelor pe care le rostește.

- Alexa...te rog, e timpul să îți revii. Nu poți da timpul înapoi și, chiar dacă ai putea, nu ai avea posibilitatea să schimbi ceea ce a fost scris.
- Cine scrie toate astea, Lara? Oare când mi-a scris destinul, a făcut-o folosind mâna stângă, sau a făcut-o când era nervos?

Își ia o mână de pe șold și și-o plasează pe cap. Va spune ceva acum și o va spune visceral, tăiând și lovind.

- Andrei nu se mai întoarce, ok? Înțelege asta. Nu se mai întoarce, pentru că nu vrea. Treci peste, trăiește viața. Tu asta trebuie să înțelegi, că în viață mai mult ca oricând trebuie să supraviețuiești.
- Ți-e atât de ușor de zis când tu ai totul. Eu nu mai am nimic, aproape că nici viață nu mai am.
- Atunci ia-o de la capăt și muncește să ai ce dorești!

Înghit în sec, obișnuită deja cu insensibilitatea sa și nepăsarea față de mine. Țipă și încearcă să mă încurajeze, pe un ton care se dorește a fi plin de compasiune, dar eu știu că e doar finalul răbdării pe care o avea.

- Îmi trebuie timp ca să mă vindec, i-o spun pe un ton rece. Tu nu ai pierdut omul pe care îl iubeai mai presus de viața ta, tu nu ai pierdut copilul pe care îl doreai mai mult decât tot ce ai dorit în toată viața ta. Tu nu ai pierdut oamenii care ți-au promis că îți vor fi alături la bine, dar mai ales la rău. Tu nu simți asta: că nu mai ai nimic, că nu poți să îți revii, că viața ta nu mai are niciun sens.